De câte ori traversez parcul de lângă casa mea, sau ies pe bulevard, sunt confruntat, mirându-mă perpetuu, cu plutoane de oameni de toate vârstele care fug gâfâind ostentativ prin gazele deletere ale orașului.

Unii aleargă violacei, apoplectici, de-a lungul bulevardelor, chiar pe lângă claxoane, înghițind spasmodic vapori mefitici de la camioane. Alții se opresc lângă vreo bancă și, cum l-am vazut pe un vecin politician, aruncând un picior pe ea, fac contorsiuni si bâțâieli nefirești, vizibil dureroase. La fel de dureros e spectacolul treningurilor bălțate și mulate si sclipicioase.

Degradantul „jogging” s-a fofilat in cotidianul nostru, în cel al vedetelor și în marea politică. In Franța, de pildă, fostul preşedinte Sarkozy, omul vulgarului stil bling-bling, a adus cu sine la palatul Elysée o atitudine plebeiană, de parvenit – cum au scrâșnit mulți – care voia să placă gloatei (flatter la populace). Inainte de Sarkozy, ar fi fost de neconceput ca un preşedinte al Franței să fugă pe stradă în trening, urmat de gărzi cu un cronometru.

Ce mare plăcere să fugi asudat, transpirând dizgrațios, strâns într-un trening ridicol prin definitie, cu bentiță în păr, căști pe ureche și un aparat de distribuit muzică tâmpită strâns in pumn?

Nu am purtat niciodată trening de sport, decât probabil obligat in liceu, dar creierul meu selectiv a obliterat acele amintiri. Am învățat să pun demnitatea estetică peste ceea ce e presupus a fi exercițiu practic. In cutare țară asiatică, sau în expediție la munte, întrebat „unde ți-e treningul” am mizat întotdeauna pe expresia candidă a neînțelegerii.

Apoi mai e și figura violacee, buhăită dizgrațios și pufăitoare și gâfâitoare, parte, desigur, din acea cultură a „mersului la sală”, a alergatului pe un covor electric în văzul lumii, a dansatului din șolduri în atitudini degradante.

Ni se spune că e sport și că e sănătos. Ce ar fi sănătos si sportiv în atâtea ciobiri de oase și întinderi de tendoane nu știu. E o caznă și un supliciu nedemn.

E drept, există și mai grotesc decât joggingul în trening fluorescent: cei care fac tai chi și yoga în parc, uneori chiar în grup (deși aceea poate fi și o formă de protecție… De câte ori îi văd, îmi vin dorințe preistorice, se trezește în mine vânătorul ascuns… visez de multe ori că îi lichidez unul după altul, ca într-un safari, din mers, trecând în viteză prudentă pe lângă ei.

Sigur, supraponderalii Churchill sau Orson Welles sau Marlon Brando nu erau modele de morală umană și erau, în mod cert, chiar odioși de aproape, fiecare a creat însă lumi în coliziune, și toate astea mâncând și bând și râzând magnetic. Churchill a murit gargantuesc la 92 de ani fără să-și închipuie oroarea „joggingului”.

—

Cf. despre jogging într-un loc nepotrivit :

Marla în Kabul – realitatea filtrată prin căști…

https://cabalinkabul.com/2013/01/21/marla-in-kabul-realitatea-filtrata-prin-casti/