De: Wally Pfister

Cu: Johnny Depp, Rebecca Hall, Morgan Freeman |

Într-o scurtă, foarte scurtă povestioară a lui Fredric Brown, savanții construiesc un super-computer în care sînt stocate toate informațiile universului, tot ceea ce există si a existat vreodată, tot ceea ce e posibil, dar neștiut, tot ce s-a scris si s-ar fi putut scrie, toate soiurile de genom, de compoziții muzicale, toate jocurile de noroc, toate fotografiile ratate, filme porno, rețete, formule, programe informatice, ADN-uri decriptate, limbi moarte din tot universul si combinații inutile de litere si sunete…

Inaugurand monstruoasa masă de date, stocate, dacă îmi amintesc bine, pe o planetă întreagă, savanții bat pe tastatura (nu ni se spune dacă era QWERTY sau AZERTY) prima întrebare: — “Există Dumnezeu?”…

De îndată, un trăsnet topește tabloul de control iar o voce bubuie de pretutindeni: — “ACUM DA !”…

Geniul lui Fredric Brown, mare scriitor al minusculului, a fost de a se opri acolo. Povestirea intră, parcă, pe mai puțin de o pagină.

Aaah, dar ca să umpli două ore de film pornind de la aceeași idee trebuie ca omenirea să se lupte după aia cu Dumnezeul dezlănțuit.

Acel Dumnezeu e aici Johnny Depp, savantul împușcat si clinic mort, al cărui creier e grefat pe rețeaua mondială de internet… el DEVENIND Internetul, deci Dumnezeu.

Nu mi s-a întâmplat să citesc o critică pozitivă la acest film, nici măcar în tabloidele care laudă pornografie cu monștri. Am mers să-l văd ca sa ma achit de datorie, dintr-un soi de asceză. Deja că sînt unul din puținii oameni de pe planetă care nu au văzut Titanic și Matrix, am zis să nu mi se reproșeze un soi de manierism.

E un film cu Johnny Depp, așadar, iar J. Depp, când nu e fardat grosolan și nu are pălării demente, joacă de fapt la fel de convingător ca bunică-mea pusă sa recite El Zorab… Figura aia pătrunsă și tragică cand trebuie să spui: “… Și ras în cap.” Johnny Depp e la fel de credibil, pentru că odată înlăturat sulimanul grosolan de pirat din Caraibe sau Willy Wonka sau Pălărier Nebun, el se dovedește a nu avea decat o singură expresie, convins probabil că seriozitatea se sugerează neridicând din sprâncene.

Încă de când l-am văzut în ultra-ratatul si mult prea-lăudatul Arizona Dreams al lui Kusturica mi-a displăcut jocul lui lemnos, fără nuanță.

L-a învățat Tim Burton că fața lui e o hieroglifă. Rău l-a învățat, căci e o hieroglifă care cere palme. Faptul că el devine o creatură virtuală nu trebuia să-l facă sa și joace virtual. (Apropo de creatură virtuală de care te îndrăgostești, cf. minunatul “Her, de Spike Jonze, cu vocea lui Scarlett Johansson.)

Cât despre film, după ce J. Depp-Dumnezeu preia posesiunea planetei prin internet, ce poate să-i facă, precum computerul țicnit dar onest din Odiseea Spațiului, decat s-o distrugă? Si vino aici efecte, și vino distrugeri și orori în cascadă ascendentă.

Regizorul, Wally Pfister, a fost directorul de imagine al lui Christopher Nolan pe seria Batman… E sumbru-estetizant cât vrei.

Nolan e producător al filmului. Iar Dumnezeu se virusează în final… N-am trădat nimic, căci cu asta începe filmul.  E singura lui originalitate.

Despre prostia actoricească a lui Johnny Depp am mai scris aici:

Je ne suis pas Charlie… Mortdecai, sau despre inanitatea lui Johnny Depp

https://cabalinkabul.com/2015/01/24/je-ne-suis-pas-charlie-mortdecai-sau-despre-inanitatea-lui-johnny-depp/

Cf.:

‘Her” – o lecție de scenariu… și cum se trișează…

http://cabalinkabul.com/2014/03/19/her-o-lectie-de-scenariu-si-de-cum-se-triseaza/