lambheadsized

— Terorismul ospitalier, mi-a gângurit Shaganè, e un fenomen pe care voi, occidentalii, il înțelegeți total greșit.

Vorbe aruncate la o terasă în Oș, de partea kirghiză a văii Ferghana, unde se hăcuiseră între ei țărani identici, dar de etnii diferite, rezultatul fiind, cum avea să-mi explice la beție Nureddin, mângâindu-și kalașnikovul: “dacă vorbim de războaie între țărani, atunci e vorba de războaie între alcoolici”.

— Pentru asiatici, să știi, a urmat Shaganè, cel mai adesea ospitalitatea nu e o plăcere, ci o corvoadă.

— Sînt o corvoadă pentru tine?

— Iar manipulezi, a zâmbit. Sînt ospitalieră cu tine pentru că mă plătești.

— Mă rog, nu te plătesc eu, te plătesc flamanzii, care mă blestemă acum între dinți.

Călătoria era o catastrofă din toate punctele de vedere, și profesional și afectiv și financiar. La Bruxelles, mă părăsise o ziaristă belgiană, o Scoopette măiastră în jocuri erotice în care trebuie obligatoriu să te ungi cu ou, desfăcându-te ostentativ, altminteri rece și rea și invidioasă.

Disperat să fug din Belgia după scoop-uri interesante, sperând să o fac și mai invidioasă, am căutat să merg pe front în Bosnia, sau în Cecenia, oriunde. Am reușit însă să conving televiziunea flamandă că putem face un reportaj despre misticismul islamic în Asia Centrală… Sufi, derviși etc… Mă bazam pe studii din vremea razboiului rece despre dervișii din Kîrgîzstan, în munții Pamir… Kirghizia… Flamanzii erau sceptici, însă m-au trimis în “repérages” cu doi jurnaliști de-ai lor. Am bluffat și i-am asigurat că mergem la sigur…

Coșmarul a început încă din Uzbekistan, pe aeroportul din Tașkent. Ca sa ajungem în Kirghizia a trebuit sa închiriem un camion de la un kolhoz și să trecem munții prin Tajikistan, unde continua din inerție razboiul civil. Alți alcoolici. Cu un an înainte, milițienii cu chipie sovietice te amendau când nu treceai strada pe zebră, iar acum se omorau între ei cu aruncătorul de flăcări.

În Oș, în valea Ferghana, la vânătoare de derviși, am descoperit imediat că ei nu mai existau de la al doilea razboi mondial. Zi dupa zi, prin satele pitite în munte, flamanzii se topeau de ură pentru mine și de diaree de la ce mâncam (mă hrăneam ca localnicii, dar ei nu puteau înghiți decât bare de ciocolată Mars)… iar derviși ioc…

Karin și Luc fuseseră trimiși cu mine, Karin – ziaristă, Luc fotograf. Shaganè era traducătoarea noastră locală. Eu știam rusește, însă prin satele alea de munte mai respirau lent, fără expresie, chinciți în pragul caselor, bătrâni cu ochi de veveriță ce nu vorbeau limba oficială, ba chiar unii nici nu știau că fuseseră ocupați jumătate de veac.

Seara, prin hoteluri si hanuri, vorbeam cu fata asta Shaganè… Flamanzii erau convinși ca practicam coituri de vis cu ea pe banii lor, deși căutasem să-i conving că măcar aici nu mint: sunt dezesperant de eurocentric si îmi plac doar europencele brune sau șatene; nici măcar nu mă omor dupa țâțe…

— Nu trebuie să îi admiri, Shaganè.

Cunoșteam rasa celor doi paznici ai mei. Cea dintâi, Karin, era un prădător cu aparat Leica și zâmbet letal… O Scoopette. In jungla neexplorată antropologic a aglutinării jurnalistice din Bruxelles, „capitala Uniunii Europene“, trăiește și vânează, cu metode situate dincolo de morala umană, această specie aparte: ziarista de tip „scoopette“, rasa cățelei care mă părăsise.

„Scoop“ e nefasta fixație asupra găsirii (sau inventării) unui subiect exclusiv, popularizată iresponsabil de Evelyn Waugh în romanul cu același nume, în vreme ce „Scoopette“ e personajul ziaristei obsedate de – mă rog – scoop-uri rapide, într-o banda desenata uitată a lui Wolinski. În viața reală însă, „scoopette“ e un prădător implacabil care nu doar că își devorează nepăsător victimele, dar nici măcar nu produce din energia consumată altceva decât irizaţii efemere si fâlfâit nefuncțional.

Ziarista „Scoopette“ e un produs recent al evolutiei umane. În societățile arhaice, tradiționale, scoopette nu putea exista, pentru că specia ei nu producea scoopuri, ci lucruri utile supraviețuirii. Azi însă, fiecare publicație sau post TV trebuie să aibă o scoopette în misiune de comando la Bruxelles, loc cu atâta lobbying si cocktailuri glamoroase, teren ideal pentru antrenarea acestor mante religioase, „călugărițe“ devoratoare al căror singur scop maniac e depistarea „scoop“-ului ce le va propulsa cariera.

Scoopette e o creatură foarte primejdioasa; lipsită de orice morală, ea poate flirta cu nonșalanță criminală, ciripind adorabil o engleză aproximativă dar obținând interviuri exclusive cu oficialități de obicei inabordabile, care au crezut că citesc pe buzele umede de rouă exotică promisiunea unui cast abandon extradiegetic.

Scoopette e letală pentru că prezintă aparenta funcționalității profesionale. Scoopette identifică, de pildă, numele instituțiilor europene, dar suplinește cunoașterea funcționării lor printr-un zâmbet carnasier însoțit de puf mitologic pe antebrațe si pâlpâit virginal din pleoape date cu albastru.

Specimenul cel mai periculos, de o răutate abisală, e cel al scoopettei care chiar se crede ziaristă, cum fusese a mea. Exemplarele oportuniste, care vor doar o avansare rapida, sunt mai ușor de îmblânzit și pot avea reacții umane. Cele care sunt însă inoculate cu obsesia vocației fac ravagii ireparabile.

Karin făcea parte din specia asta, iar un cunoscător ca mine o identifica de la distanță pe scoopette, după semne exterioare cum sunt: jeans strâmţi combinaţi cu pantofi cu toc, unghii sidefii cu dungă albă, sau aroganţă inutilă in comandarea unei cafele. Experiența nu le servește însă cunoscătorilor decât la intărirea platoșei personale; dincolo de asta, scoopette va vâna și îţi va devasta rezervaţia naturala pe care ai întreținut-o grijuliu, fără păs pentru dezastrul ecologic din urma. Daca o prezinți unor oameni, îți va distruge sursele, va trăda pactul confidențialității si va produce încurcaturi rezolvabile doar prin năimirea mafiei albaneze… ceea ce îi va da ei un nou prilej de scoop, și așa la nesfârșit.

Se poate chiar întâmpla ca ea să-ți devină şefă, ţie, ziaristului vechi… si-ţi va ordona tiranic să faci interviuri în aceeași zi cu președintele Comisiei Europene și cu cel al Federației Mondiale de Fotbal spunandu-ți insistent-amenințător că le poti obţine, așa pe loc. Ea, de pildă, putea!…

— O cățea cum e aia care m-a părăsit, Shaganè.

A oftat, semn că ar fi dorit să fie și ea o Scoopette. De departe, l-am văzut pe Luc cum iese să mai facă niște fotografii in bazar. Shaganè a privit după el.

— Rasa asta e și mai nocivă, i-am zis. Tribul cel mai ușor de identificat, dar și cel mai exclusivist, e cel al fotografilor. Ăștia sunt și cei care trișează cel mai mult, pentru că, pe lângă faptul că reușesc să-și treacă abonamentul la sălile de fitness drept cheltuieli profesionale, își mențin imaginea prin procedee nedemne, fugind în treninguri mulate prin parcurile din jurul instituțiilor UE. Din când în când se opresc și se fotografiază între ei.

Știam despre ce vorbesc. Fotograful de sex masculin e o creatură la fel de distrugătoare ca scoopeta feminină. Luc era un exemplu perfect, până la detaliile vestimentare. Sub aparența anarhiei, codul lor de comportament e foarte rigid. Afară de cazul în care provine din fostele colonii, sau din țări est-europene acceptate din greșală in UE, un fotograf nu poartă niciodată cravată. Costumul – daca are unul – trebuie sa fie scump, însă mototolit. Mânecile se sufleca un pic pentru a expune tatuajele. Piercingul e opțional și poate fi înlocuit cu bijuterii barbare. Aurul e interzis, in schimb oțelul, cuprul si metalele grele pot fi combinate dupa fantezie.

Fotografii profită fără reținere de avantajul necinstit pe care li-l confera colierul de aparate ce le atârnă obscen pe piept chiar nefolosite si care îi ajuta sa-si mentina echilibrul in fata barului gratuit de la serate și cocktailuri. Știind ca genomul feminin e şovăielnic in fata unui asemenea apendice, mercenarii vicleni se folosesc de Nikonul fabricat de mânuţe de copii în Asia ca de o mătărângă, o prelungire a propriei lor persoane. Chiar si dupa ce s-au inventat motoraşe ce trag 10.000 de poze perfecte pe secunda, în vreme ce ei trebuie doar sa țină cupa de Martini in echilibru cu cealalta mână, ei continuă să pretindă că de fapt ochiul lor de expert decupează realul.

Pot fi însă combătuți cu succes dovedit. Tehnica de supraviețuire in faţa acestor prădători e simplă si eficace, dar necesită stăpânire de sine. Primul pas constă in criticarea subtila, în public, a bijuteriilor sau tatuajelor lor etnice, știind mai ales ca acestea din urma sunt indelebile. Pe Luc îl informasem compătimitor, de față cu cele două femei, că ideograma chinezească ce îi decora delicat partea stângă a gâtului îi fusese tatuată pe dos, ca în oglindă.

Nu era adevărat, dar rezultatul a fost ca s-a retras să-şi aranjeze discret eşarfa în jurul gâtului, acoperind chiar o parte din aparate. Mi-am dovedit atunci singur că nici vînătorii preistorici nu au recurs întotdeauna la forţă pentru a supraviețui și a ne aduce specia la gradul de rafinament de azi.

Shaganè imi povestea la rândul ei din viața ei nenorocită… Avea un copil de vreo 8 ani cu un milițian care se sinucisese in fața ei la cină, beat, trăgându-și un glonț în cap ca să-i arate ce face ea din el.

N-am știut să-i zic nimic inteligent la asta.

— Uite-i, a făcut calmă scoțând din portofel o poză color mult privită cu cei doi, copilul – un copil oarecare; tatăl, încă viu, în uniformă, zâmbind larg sub chipiu.

— E aceeași uniformă ca în Tadjikistan, am remarcat, iritat că sunt forțat să spun ceva despre un milițian kirghiz alcoolic ce nu mai era printre noi.

A ridicat din umeri. Era ultima noastră seară, Karin și Luc mă anunțaseră că ideea reportajului cădea definitiv, iar dimineața trebuia să plecăm.

— Mai zi-mi cu terorismul ospitalier, am îndemnat-o.

— Da, omul sărac de aici nu se așteaptă să-i iei literalmente invitația „Veniți să cinați la mine”… Dacă accepți, atunci își taie ultimul pui, tovarăș de joc al copiilor lui, pentru tine și abia așteaptă să mănânci și să pleci, ca nu cumva să-i cauzezi și imensa povară de a rămâne peste noapte.

Ii dădeam dreptate, însă nu o doream, deși se făcea seară și nu aveam altceva de făcut decât să golim câteva sticle de vin la terasa hotelului.

— De ce nu vrei să faci amor cu mine?

Roșise și își examina mâinile lungi depuse plat pe masă, dar mă întrebase direct.

A doua zi trebuia să ne întoarcem la timp la Tașkent pentru avionul săptămânal de Moscova, un avion din alea de mucava, cu elice zgomotoase si găini pe sub scaune. Shaganè ne anunțase că cel ce avea să ne conducă până acolo era Nureddin, un potentat local, directorul fabricii de salam de cal din regiune.

— Ești musulmană și te respect, i-am strecurat, rușinat de mine.

— Putem să facem amor și fără să ne atingem, a articulat gâtuit. Mi-ai zis cum se desfăcea ziarista ta unsă cu ou. Dacă asta îți place, îmi place și mie. N-o să ne atingem.

S-a ridicat hotărâtă. In mână ținea delicat stringul oferit de Karin, pe care și-l scosese abil pe sub rochie.

— Bine, am zis resemnat.

Am luat de pe masă sticla de vin și un carton cu suc de rodii.

În camera ei, amândoi turcește pe podea, a desfăcut larg picioarele și mi-a arătat.

Desfăcută, era ca orice altă femeie, ba chiar începea să se facă frumoasă.

— Întinde-te, i-am cerut, nici măcar autoritar.

S-a lăsat pe spate, cu mâinile menținându-se larg desfăcută, genunchii ridicați.

Mi-am umplut gura cu suc de rodii și m-am aplecat deasupra ei, lățită pe podea. A deschis gura, tot o fantă lărgită, iar eu am lăsat să-i curgă înăuntru, dintr-a mea, un firicel continuu de suc călduț.

A horcăit făcând baloane, frecându-și vintrea. Sucul îi curgea în păr printr-un colț al gurii, sângeriu; ochii îi avea sticloși. Am ieșit din cameră tiptil, lasând-o pe podea ca împușcată în cap și scuturată de un orgasm în serie ce nu părea să se mai oprească.

A doua zi, la micul dejun, era trasă la față, ofilită și îi vedeam părul încă năclăit acolo unde îi cursese suc. Luc și Karin m-au privit cu reproș exasperat.

Nureddin, potentatul vulgar ce trebuia să ne conducă la Tașkent, ne-a arătat mai întâi mândru kalașnikovul de sub scaunul șoferului (aveam să traversăm iar o bucățică de Tadjikistan) și, aproape de graniță, a oprit jeepul la vila lui din vârf de deal, unde ne aștepta o masa strivită sub obscenități culinare.

Le-am tradus flamanzilor că va trebui să trecem prin încercarea finală a terorismului ospitalier și că vom mânca foarte-foarte multe chiftele de măduvă și supă din seu de oaie și cârnați de cal și lapte de iapă și ochi și limbă-inimă-mațe și creier de miel. In mijlocul supei, un cap de miel jupuit rânjea ospitalier.

Ajuns la încercarea ochiului de oaie, Luc s-a ridicat, galben-verziu, cu ochiul în gură și a fugit să vomite zgomotos în baie.

— E bine, e bine, a bodogănit Nureddin turnându-și încă un pahar plin ochi cu votcă pe care o bea ca pe apă. E bine, face loc pentru ce vine. N-o să mai mâncați în avion.

Acela a fost momentul in care ușile s-au deschis si au apărut tăvile cu pilaf.

Tajikistanul ne aștepta, un război civil tartinat între noi și avion, iar noi eram tot mai beți si galbeni de angoasă, devenită brusc panică in momentul în care Nureddin a anunțat friptura.

La obiecțiile bâguite despre avionul ce avea sa decoleze sute de kilometri spre vest, Nureddin, care nu înceta să se joace beat cu cheile de la jeep a lătrat supărat:

— Plane don’t go !…

Două ore mai târziu, țicnit de băutură, prin serpentinele înzăpezite din Tadjikistan, Nureddin a scos grav kalașnikovul de sub scaun și și l-a trîntit pe genunchi, conducând de parcă împingea mașina cu pieptul. Mitraliera avea un încărcător suplimentar prins cu leucolpast înfășurat peste primul, dar în sens invers, așa încât cu o simplă mișcare rotativă, când primul se golește, celălalt poate fi strecurat în loc imediat în două păcănituri metalice.

Kalașnikovul de pe genunchii lui era indreptat spre mine, așa cum zăceam pe scaunul din față, iar Shaganè a întins o mână printre scaune și a împins țeava departe de mine, ușor în față, spre botul mașinii. Nureddin a hohotit cu un soi de lătrat.

— Îi e frică, ha?

Neascunzându-și disprețul din rânjet, a luat mitraliera și a înfipt-o vertical cu patul in spațiul din spatele frânei de mână, moment în care percutorul s-a declanșat și a trimis o rafală scurtă în tavanul jeepului, făcându-i pe cei trei din spate să răcnească terorizați.

In Tașkent, avionul ne astepta tremurând din incheieturi (“plane don’t go” a repetat satisfăcut și demonstrativ Nureddin), cu elicele învârtindu-se moale și zgomotos, cu pasageri dușmănoși dar resemnați scrâșnind din dinți spre noi. Pilotul și șeful aeroportului i-au explicat, cu enervare stăpânită, lui Nureddin că ne-au așteptat șase ore și că aveam acum să zburăm abia a doua zi dimineața, pentru că în noaptea ploioasă nu se putea decola.

Nureddin ne-a depus la hotel în oraș, ceilalți pasageri rămânând să doarmă pe aeroport.

In barul gol, am băut un ultim pahar cu Shaganè, repetându-i să-și scrie factura, ca să o poată plăti flamanzii.

— Ia-mă cu tine, a zis deodată repezit, prinzându-mă de mână. Ia-mă cu tine, nu mă lăsa în gaura asta.

O priveam mut, surprins.

— Eram sigură că ai să mă iei cu tine… Ia-mă. Ia-mă. Ce aștepți?

Mi-a prins și mâna cealaltă.

— Te rog, a șoptit. Te implor. Felul cum am făcut noi ieri amor m-a răvășit.

Singurul lucru ce mi-a ieșit din gura căscată și seacă a fost:

–Dar ai un copil…

S-a aprins la față, candid, deodată surâzătoare și mi-a zis simplu:

— Dacă te deranjează, îl las aici…

Ridicandu-mă, am fugit fără rușine în camera mea, în vreme ce ea țipa dupa mine, hohotind în barul gol:

— De ce, de ceeeeee m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tiiineee?!…

Dimineața nu a venit, înainte de zborul nostru, să-și primească plata. Plecase din hotel.

Nureddin ne-a dus la aeroport. La urcarea în avion —insistase să vină până la scară— mi-a aruncat:

— Când mai vii, te duc la derviși. Dervișii din sate. Au să îți placă. Îi fac să danseze pentru tine. Ăsta măreț și interesant subiect, nu prostiile ce-ați fotografiat voi de capul vostru.

Nu le-am tradus asta lui Luc și Karin, care insistaseră să aibă scaune departe de mine.

——–