Image

“Cu creierii roşii de gîndire, cu fălcile înfundate de venin şi mizantropie, cu ochii turburi de nebun.” 

(Geniu Pustiu)

 

Când Eminescu spune creierii, precum în expresia în creierii munților, el nu comite o licență scriitoricească. Pur și simplu s-a spus creieri, ca o formă de plural, pînă recent, ba chiar mai degrabă crieri și dialectal crier. Nicăieri în textele vechi nu se găsește creier la singular… Evoluţia fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivaţie ar fi produs în română ceva precum “cerbel”; varianta veche a cuvîntului este însă crier, cu C oclusiv. 

Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, pluralul de la krye [fonetic krüe ], cap). (Cf. în albaneză “Ishin afro dy mijë krerë. / Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) 

Că şi în română era iniţial un plural o ştim de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul iniţial de “cap” sau “vîrf”: cf. “în creierii munţilor”.

Semantic, e revelator şi faptul că atît în albaneză cît şi în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are şi sensul de ” început “, ” sursă “, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de “sfîrşit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.

 

  • në krye të gjashtë muajv : la capătul a şase luni, adică : după şase luni
  • në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei

 

E interesant faptul că un plural a putut fi înţeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.

False plurale, false etimologii

În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrşind în -q, pronunţat -ci, care au fost luaţi în română drept forme de plural: ex. kopaq [singular, pronunțat : copaci], ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În aromână și în anumite dialecte româneşti se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: “luă zmeul un copaci”, “d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci” (Tinereţe fără bătrîneţe), “Copaciul subt care se adumbrise era măreţ” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.

“Brad” oferă un alt exemplu de evoluţie a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că “brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui “brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi aşteptat mai degrabă la “brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final (pronunțat ca th in this în engleză)  îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-gard, surdh-surd). Ciudăţenia este însă numai aparentă şi se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, brazii, ne indică originea numelor unor localităţi alpine din România care se numesc “Breaza”, i.e. “locul cu brazi”, sau, spre Maramureş, vîrful Breaza şi Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular “brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, “brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut şi diftongarea proprie limbii române.

 

—