Image

Ador sa citesc literatura românească veche, cea a secolului al XIX-lea, în special cea moldovenească, când se năștea naiv si nu imita nicio modă, ci doar căuta onest să facă. Ieșea din imitația stilului biblic si din cronici și căuta să găsească un ritm natural… E facil azi să râzi de Vasile Pogor (tatăl) care își începea un poem filosofic cu :

Pe Cardan și pe Spinoza îi auz bodogănind…

… și sa nu vezi extraordinarul efort intelectual care consta deja in cezura perfectă si in invocarea atunci a doi filosofi eretici.

Unul care îmi stă la inimă este timidul junimist și primar al Iașului Nicolae Gane. El spunea onest ca scrie pentru “burghezi sentimentali”, proza lui e indigestă, narațiunea anostă, dar deseori ajungea la perfecțiunea fotografiei de vacanță a amatorului nepretențios. Nicolae Gane ar fi putut fi un Hemingway al României… Proză despuiată – observații clinice… Nicio morală…

Ce e frumos in literatura lui nesofisticată este că nu recurge la niciun subterfugiu, ca nu banuieste si nu anticipează niciuna din intortochelile moderne, că nu conține aluzii, ci doar enunțuri directe. Intr-una din povestiri, Două Zile la Slănic, ne lovim de un personaj care pare a fi etern în România si pe care Gane nu l-a inventat, un profitor obscen si incult, precum Pirgu in Craii de Curtea Veche, care intră în politica si care e atât de abisal de stupid, încât nici nu știe sa mintă.

Îl cheamă Peruzescu. Vorbește asa (ar trebui adaptată oroarea):

— Ah, marea!… Ce nostimă e. In Helveția, de unde vin, erau munți de spaimă!…

— Dac-ați cunoaște Șvițera n-ați vorbi așa!… (îi strecoară perfid naratorul, care îl ghicise)

— Ah, nenișorule, nu-mi veni cu Șvițera, aia nu e civilizație. Non distupandibus… Eu prefer Helveția.

—
Prostul e și incăpățânat…

Pare grotesc? Naaaah, au trecut 150 de ani si mai vedeți imprejur…

Două dialoguri autentice și reale duse de mine cu o jurnalistă din România venită cu comandoul de presă din țară la unul din ultimele evenimente și notate în stilul lui Nicolae Gane, care nu-și imagina că într-o zi femeile vor vorbi cu “pula mea”, dar care le-ar fi transcris cam asa:

1).
– EA : Bruxelles e un oraş oribil… Vremea e oribilã, oamenii-s naşpa, mâncarea-i oribilã… Chiar dacã ai bani, tot n-ai ce mânca.
– EU : Da unde ai fost sa mãnânci?
– EA : Peste tot.
– EU: Si n-ai gãsit nimic?!… Cã ai toate bucãtãriile din lume!…
– EA: Ce pula mea sã gãsesc? Nu, n-am gãsit nimic ca lumea.
–EU: Da tie ce-ţi place sã mãnânci?
– EA: Ei, ce… Îmi place… Imi place și mie… Mâncare bunã, ca lumea… Ciorbiţã…
——

2).

JURNALISTA: Băi, flamanzii ăștia ai voștri nu se mai potolesc, frate. Tot pe-a lor o țin. Te uiți în oraș la firme, magazine, nu-nțelegi nimica.
EU: E țara lor.
JURNALISTA: Ei, rahat, să scrie și ei în franceză, în englezã, ca toată lumea.
EU: Pãi sînt majoritari în țara lor… Tu nu știi franceză, oricum.
JURNALISTA: Da, mă, da atunci măcar să scrie în olandeză corectă, în pula mea, nu pe dialectul lor de țărani.
EU: Este in olandeză corectă. Limba oficială în Flandra e olandeza literară, ca în Olanda… Restu-s dialecte locale, nescrise.
JURNALISTA (neîncrezătoare): Ei, du-te.
EU: Da, mă. Oficial e aceeași limbă, și aici și în Olanda…
(Mă privește două secunde ezitând, apoi pufnește :
JURNALISTA: Mă rog, nu-ș ce să zic… înseamnă că avem surse diferite.
———-