Criza actuala e pe cale de a ne duce nu doar spre o saracire generalizata, dar si spre o filantropie selectiva si ipocrita. Asta am descoperit-o printr-unul din vecinii mei din Bruxelles care a mers recent la biroul de somaj sa vada daca tot nu se gaseste nimic pentru el. Somer de lunga durata, omul e fumator, ba chiar, din depresie si singuratate, si un pic betiv. El nu ascunde asta, ci recunoaste trist ca isi petrece zilele in fata televizorului, aprinzand tigara de la tigara, ba chiar si bind cite beri ii permite buzunarul.
Omul s-a intors si mai mohorat de la biroul de somaj, povestind, un pic incredul, ca cei de acolo i-au propus – impus, mai degraba – o cura gratuita de dezintoxicare. Un tratament platit de stat, prin care cei care il urmeaza cauta sa se lase de fumat. Bietul om a refuzat si a venit inapoi foarte intristat ca somajul vrea sa-i ia placutul viciu. Deja ca nu mai e voie sa fumezi in crasme, acum nu mai poti nici acasa…
Ceea ce nu stia, insa, si a aflat-o cu oroare, este ca in Anglia somerii trebuie sa declare si daca beau. Guvernul britanic le-a cerut serviciilor sociale sa puna in formularul de inscriere la somaj intrebarea daca cel care vine dupa ajutor bea in mod regulat. Daca da, atunci trebuie sa urmeze o cura care sa-l faca din nou un membru apt al societatii.
Departe de a deveni mai virtuos, somerul va fi astfel impins sa fumeze si sa bea in ascuns… acasa, cu tot sentimentul de culpabilitate care deriva de aici, ba chiar cu toate denunturile inevitabile la care asta va duce, denunturi din invidie si rautate deghizate in virtuti cetatenesti.
Argumentul moral nu numai ca e subred, dar aminteste de unele scene din romanele lui Dickens, unde cucoanele instarite si bine intentionate duceau hrana cu cosul prin familiile de saraci, insa nu distribuiau si bani, pentru ca asta i-ar fi impins pe barbati sa bea. In completarea acestei logici venea si faptul ca pe atunci inca se mai facea inchisoare pentru datorii neplatite. Poate ca noua morala ne va aduce inapoi si asta. V-o spune, cu teama, un om plin de datorii.
One Response to Criza și filantropia selectiv-ipocrită…
Imi pare rău să știu că nu ai sentimentul datoriilor împlinite.
Îți dau dreptate că dărnicia condiționată a statului către cetățean, ori a Uniunii Europene către unul din state, adaug, n-ar mai trebui numită dărnicie, ci contract.Parcă iei altfel lucrurile cînd lucrurior-faptelor li se spune pe nume;… și indignarea, dacă nu o revolta cu pietre (chiar cu d-alea luate de pe orbita terestră), ar fi reacția cea mai bună când aceste obligații (de-a nu fi ce ești) apar cînd te afli strîmtorat (în șomaj ori falit).
Odată însă cu sentimentul asupririi la care sîntem supuși de-o elită, nu pot să nu constat creșterea logaritmică dinspre Nordul cel harnic către Sudul cel petrecăreț a numărului de profitori pe seama statului, care așteaptă să li se facă toate moțoacele și să li se sufle zahăr în dos doar așa, fiindcă din întîmplarea părinților ei sînt cetățenii acelui stat. Ca în oricare relație, dacă pretindem fără să dăm, mai ales cînd relația este inevitabilă și eternă, intervin tot felul de distorsiuni în acel fair-play firesc. Dacă aș fi de acord cu o revoluție (aia în care registrele Fiscului sînt arse), una la care aș participa cu plăcere, aș fi cînd revoluția ar începe de la toți cei care muncesc (în sensul larg,indiferent de nivel). Căci mie-mi pare inadmisibil, cetățean al unui stat civilizat, care a contribuit totuși la ridicarea unei Civilizații, să trăiesc într-un nesfîrșit sclavaj financiar.