ZIUA ÎN CARE AU VENIT BELGIENII (sau : CIMPOIUL ÎMPUŢIT)

În ziua cînd au venit belgienii la noi cu ajutoare, aflînd de ei, miliţianul

Manciuzdã hotãrî pe loc, ca o primã mãsurã, sã ordone babei Pampas sã facã un

tiv la gaura steagului, ca s-o-ntãreascã, cã altfel se deşirã. Stia el cã belgienilor

le plac steagurile cu gaurã la mijloc. Cã le aduce aminte de Revoluţia noastrã.

Aşa cã mã chemã la el :

 

– Mã, Labã, zise. Ia du-te tu la Pampas şi spune-i sã întãreascã gaura de la

steag.

Aşa mi-a zis.

Acuma, Manciuzdã, cînd te chema la el, îţi spunea mai întîi « Drepţi ! » şi

cînd stãteai drepţi îţi zicea :

– Dã-mi o ţîţã.

Si te ciupea tare de-un sfîrc, prin cãmaşã, de te sucea cum se rãsuceşte

urechea. Numai cã sfîrcul doare mai tare.

 

De-acuma, regula era, cînd zicea el « Dã-mi o ţîţã » bãiatul stãtea drepţi şi

rãspundea : « Luaţi ! » şi-atuncea el te ciupea de-ţi dãdeau lacrimile.

I-am dat ţîţã.

Manciuzdã nu ştia cã-i zice aşa. Zilele lui erau numãrate, dar el habar n-avea.

Îşi aranja chipiul la oglindã. Îi fãcusem o poezie, pe care mi-o spuneam în

cap :

 

Mi te cunosc, Manciuzdã,

Cu burta înfoiatã

De poftã de domnie,

De fricã de briceag.

 

Am luat steagu şi-am alergat. Camionul cu ajutoare era oprit în faţa şcolii.

Belgienii coborîserã. Stãteau adunaţi lîngã cabinã şi fãceau cu mîna la lume.

Cînd m-a vãzut trecînd cu drapelu m-au fotografiat.

Am dat colţu la babã. Pe uliţã, Gãinaţ bãtea pe la porţile oamenilor şi

striga :

– Au venit belgienii şi ne-au adus bluze pe gît.

Pampas mînca. Mînca nişte jumãri vechi, pe care le lua cu gheara ei

neagrã dintr-un borcan unsuros, care zicea ea mereu cã e murdar ce iese, nu ce

intrã în gura omului. La gurã avea grãsime sleitã. I-am zis sã coasã steagul şi m-am

întors fuga la primãrie.

 

– Bãieţi, a-nceput Manciuzdã. Ca la noi la nimeni. Sã nu furaţi din

camion. Dacã puneţi mîna în camion, ãia sînteţi, aţi înţeles ?

Am zis toţi cã da.

– Unde-i Gãinaţ ?

Am început sã-l strigãm :

– Gãinaţe-i !… Gãinaţe-i-i !… .

Gãinaţ a venit la trap şi Manciuzdã, dupã ce l-a ciupit de piept, l-a pus mai

mare peste noi.

Ne-am dus la camion. A apãrut şi Cancer, care ne preda la chimie, l-au

chemat pe el cã ştia francezã. Dupã aia a venit întins şi popa şi la urmã de tot

baba Pampas cu steagu. Belgienii au fotografiat-o.

Ne-au dat la fiecare pixuri şi bluze pe gît. Au mai scos şi multe lãzi.

Manciuzdã l-a pus pe Gãinaţ, care fãcea litere frumoase, sã scrie pe lãzi: “Cine

furã din produse, moare mãsa-n puşcãrie”, dupã care Cancer le-a încuiat pe toate

în şcoalã.

 

Pixul mi l-a luat Manciuzdã, cînd s-a terminat împãrţeala. Mi-a bãgat

mîna în buzunar şi mi l-a luat. Am rãcnit odatã, dar Manciuzdã mi-a şoptit:

– Te salut. Te pup pe dinţi.

Dupã aia mi-a zis cã îi trebuie pixul ca sã semneze cu el hîrtiile cînd m-o

da la belgieni, sã mã ia cu ei.

 

În prima zi, s-a bãut ţeapãn. Manciuzdã spunea bancuri porcoase şi-l

punea pe Cancer sã le traducã la belgieni. Cancer nu prea vroia, ori nu ştia, da

tot fãcea din mînã sã-l lase Manciuzdã în pace.

– Tradu! zicea Manciuzdã. Îţi dau muie.

Rîdeam ca nişte bezmetici. Cancer era tare înţepat. Vorbea cu belgienii şi

arãta cu mîna la mine. “E orfan” am înţeles şi eu.

 

A doua zi ne-a adunat Manciuzdã :

– Ce sã le dãm, mãi bãieţi, noi la belgieni, c-au fost oameni cu noi?

Si cum nu zicea nimeni nimic:

– Aia-i. Ca la noi la nimeni.

 

Gãinaţ s-a gîndit sã-i ducem în Deltã. Acuma, ce sã zic, nu prea mai era de

Deltã, în octombrie, da belgienii au rãspuns cã din partea lor putem sã mergem.

Ne-am dus tot cu camionul lor. Ei nu vroiau cu camionul lor, pentru cã pe drum

aveau sã vadã ceva numai ãia trei din cabinã, dar am mers. În cabinã, lîngã şofer,

au stat Cancer, sã-i traducã, şi Manciuzdã, care ştia drumul.

 

Am fãcut un ocol prin Babadag, sã vadã şi belgienii turcoaicele desculţe şi

în şalvari. Manciuzdã mîrîia cã el nu crede cã-s turcoaice, cã alea-s ţigãnci.

 

Cînd ne-am dat jos în Babadag n-am vãzut nimic. Ne-am învîrtit oleacã,

am aşteptat, dar nu trecea nici una şi dacã am înţeles cã nu-i nimeni, ne-am

pornit spre Tulcea.

La Tulcea ne-am uitat la combinatul de aluminiu. La prînz ne-am urcat pe

vasul-restaurant Egisus. Acolo, un bãiat a strigat “Mola!” şi am pornit-o, pe

canalul Sulina, spre Mila 23, sã vedem Deţinutul Politic. Mã rugam mult sã-l

gãsim.

 

Deţinutul Politic era un pelican galben şi bãtrîn, pe care-l ştiam de cînd

eram mic. Bãtrîn a fost mereu şi de-acuma nu mai pleca nici cînd venea frigul.

Se bãlãcea toatã ziua în apa rece şi se uita la turiştii tîrzii.

Cînd eram la masã, acolo pe punte, vaporul s-a oprit la Maliuc şi s-au

urcat doi ţigani în costume naţionale olteneşti care-au început sã cînte. Un

violonist şi-un fluieraş, numai cã fluieraşul cînta din cimpoi. Un cimpoi împuţit.

Acuma, cimpoiul, nu ştiu dacã ştiţi, mai întîi cã-i mai zice şi gaidã. Dupã

aia mai are vreo trei ţevi, una cu gãurile, care se ţine cu mîinile şi prin care se

suflã, şi una care atîrnã tot timpul din burduful de piele şi din care iese un

geamãt gros: başii. Pe acolo mai ieşea şi un jet de duhoare, cred cã de la cît

scuipat bãga ţiganul în burduf. Cînd trecea printre noi cu cimpoiul, rãdea tot pe

la mese cu jetu ãla puturos.

 

La belgieni le-a plãcut. L-au pus pe Cancer sã-l invite pe ţigan la o ţuicã.

S-a aşezat lîngã noi, a mulţumit de pahar, l-a bãut, dupã care a-nceput sã putã.

 

– Lucrez la morgã, zice.

Si începe sã povesteascã.

– Era odatã la noi un omuleţ. De treabã, n-am ce spune.

Stãteam şi ne uitam la el cum povesteşte, da nu-i zicea nimeni nimic. El îi

dãdea înainte.

– Atîta cã de la o vreme, colegii a-nceput sã-l bãnuiascã. Nu-şi aducea

niciodatã mîncare de-acasã. Toatã lumea venea cu prînzu gata, pentru pauzã, el

avea numa o furculiţã şi cuţit. Si sare. Aşa, şi nu-i erea foame niciodatã. Ãilanţi

mînca, dar el nu stãtea cu ei. Cînd se punea ei la masã, el dispãrea. Si de la o

vreme a-nceput lor sã li sã parã ceva necurat, lor. Bun, şi s-au ţinut dupã el. Si el

se ducea acolo în sala cu morţi, unde-i spãlam noi la disecţie. Acolo în sala cu

morţi era o uşã cu geam. Si s-a uitat ei pe geam, şi ce-au vãzut? El tãia din mort,

punea sare, bãga-n gurã şi mînca. Atuncea au chemat miliţia şi a venit şi cînd s-a

uitat şi ei pe geam le-a venit rãu. Au tras şi l-a-mpuşcat prin uşã, nici n-a mai

deschis-o.

 

Stãteam şi ne uitam aşa la el.

– De ce au tras prin uşã? a-ntrebat Manciuzdã.

– Sã n-aibe el timp sã fugã.

 

Am rãmas tãcuţi o vreme, sã mistuim toate astea. Cancer le-a tradus la

belgieni. Dupã aia s-a întors spre ţigan şi i-a zis cã vrea belgienii sã-i cumpere

cimpoiul. Manciuzdã s-a supãrat. A zis cum o sã cumpere belgienii cimpoiu, ce

ãla-i cimpoi de cumpãrat? Tiganul s-a supãrat şi el: “Da ce-are cimpoiu, dom’le?”

Cancer a dat din nas şi a zis cã ţiganii stau în Simileasca pentru cã sînt oameni

numai pe jumãtate, sau un fel de (simili-) oameni. A rîs singur. Da belgienii tot l-au

cumpãrat. Tiganu mi-a zis: “Ia vino, cavalere” şi mi l-a dat mie sã-l ţin, cît

numãra el banii.

 

Toţi am bãut. Baba Pampas le spunea la belgieni sã fie atenţi, cã sîntem

un sat de prãduitori şi o sã le fure din maşinã. Cancer nu le traducea şi belgienii

au bãtut-o pe babã pe spate. Manciuzdã îl gîdila pe Cancer şi îi striga: “Huo,

nebuno!”

 

Dupã aia, de la Mila 23 vaporul s-a întors la Crişan, la Lebãda, sã dormim

în nişte cãsuţe de lemn care le au ei acolo pe malul apei. Ne-am împãrţit şi eu

am picat în cãsuţã cu Manciuzdã. Tînţarii nu prea trãgeau la noi, cred cã îi gonea

duhoarea de la cimpoi, îl uitase belgienii la mine. Manciuzdã era beat. M-a

ciupit şi s-a întins sã doarmã îmbrãcat.

 

Un timp m-am uitat la el aşa cum doarme. Stãteam aşezat lîngã el şi

strîngeam cimpoiul în braţe. Horcãia cu gura deschisã. Odatã, mi-a venit aşa, m-am

lãsat peste el şi i-am bãgat ţevoiu de la burduf în gurã pe gît. Am apãsat mult

în gîtul lui, cu forţã pe dinãuntru, cã se înţepenise în ceva moale. Se auzea un

sunet lung în ţeavã, ceva gros şi melancolic. Scotea un sunet, aşa, cum n-am mai

auzit sã existe. Si sufletu lui Manciuzdã s-a dus în cimpoi.

 

Dupã aia, am scos ţeava şi am şters-o. Am stat şi m-am uitat mult la el,

cum zãcea aşa gras şi tomnatec. L-am tîrît greu pînã la apã şi l-am lãsat cu faţa

în jos în nişte trestii mîloase. Dup-aia m-am culcat.

 

Devreme de tot i-am auzit cum rãcnesc. Am ieşit şi eu fuga. Îl gãsiserã.

Gãinaţ plîngea. S-a pus sã lãlãie plîngînd. Adicã plîngea c-un soi de lãlãit.

Pe urmã, belgienii au mai amînat şi-au stat şi la înmormîntare. Dupã care

şi-au adus aminte de cimpoi. Mi l-au luat.Trebuiau sã se urce în camionul lor şi

unu a zis cã în semn de prietenie, de prietenie cu ei, sã suflãm toţi pe rînd odatã

în cimpoi, sã ia cu ei în Belgia cîte un pic din rãsuflarea noastrã amestecatã cu

aere de România. Pe mine m-a apucat groaza. Stiam cã ceva din Manciuzdã e

pitit într-un colţ al cimpoiului.

 

Cancer a suflat primul. A suflat cu forţã şi a zis la oameni sã se încordeze

cînd suflã, cã vine jetu înapoi. Si oamenii m-au împins şi s-au uitat urît la mine

cã n-am vrut, da eu n-am vrut şi n-am vrut. Si tot satu l-a pus la gurã şi a suflat,

numai eu nu. Belgienii au plecat şi i-au lãsat pe-ai noştri toţi singuri, dar eu ştiu

cã Manciuzdã s-a prelins în ei, în toţi. Si ce mã fac eu acuma?

 

 

—————————————-