Image

En faisant la roue, cet oiseau,

Dont le pennage traîne à terre,

Apparaît encore plus beau,

Mais se découvre le derrière.

(Apollinaire, Le paon)

 

În avion, bînd vinul lor prost tras în sticluţe cu dop de tablă, m-am tot întrebat de ce mai scrie lumea azi. Ce-au ei atîta cu scrisul? O ţară normală ar trebui să interzică literatura, îmi spuneam arţăgos. Nu, stai, nu literatura, mai degrabă asta… omologarea ei. Să nu mai fie nimeni decretat scriitor vreme de două sute de ani. Da, aşa ar trebui, dacă am avea vînă şi minte. Altfel, în cîteva generaţii copiii vor fi obligaţi să înveţe la şcoală vieţile cîtorva mii de mari scriitori. Cui i-ar trebui asta?

Nimănui, cum a convenit şi stewardesa, care de la un timp evita să mai treacă pe lîngă mine. Bănuiesc că ea a cerut să vină copilotul să strîngă ceştile de cafea şi sticluţele goale, ca să nu mă mai vadă gesticulînd, dar netulburat l-am întrebat şi pe copilot dacă lumea mai citeşte astăzi altceva în afară de o scriitură a sexului pus în cuvinte alese, pagini de crime narate, gratuite şi nemaiînchipuite, transgresiuni verbale din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai rupte de realitate. Hîm, mai citeşte şi altceva?

Nu, mi-a spus el, trecând rapid şi neîndrăznind să-mi ia tava.

Hei, i-am strigat, dom’ şef, mi-e necaz, nu pe matale, mi-e necaz aşa, pe lume, ştii ce trebuie să scrii azi ca să vinzi? Asta trebuie: “Mă înfundai în măruntaiele mustinde ale intimităţii ei, unde îi proiectai ritmic zvîcnituri de măduvă fierbinte.” Uite-aşa,” i-am strigat şi i-am arătat, dînd vîrtos din bazin, deşi eram legat cu centura, “uite-aşa: hîca, hîca !”

Mă întrebă, fără mare căutare in exprimare, care e problema mea. “Interpelez cotidianul”, îl informai spre confuzionarea lui.

M-au ameninţat că opresc avionul la Bratislava şi mă dau jos, perspectivă care m-a potolit imediat. Bratislava, doamne fereşte.

Max şi Liza m-au aşteptat la aeroport în Berlin şi mi s-au părut de la început de o falsă jovialitate. Nu zic că erau într-adevăr falşi, cu numele lor de spioni din romanele poliţiste ale comunismului, dar aşa mi s-au părut mie prin stresul primei ieşiri din ţară şi mai ales pentru că ceea ce venisem să fac mă plictisea profund. Si ei se uitau la mine deja plictisiţi, deşi ei mă invitaseră. Max şi Liza erau şvabi ardeleni, plecaţi de mulţi ani şi lucrau acum la o revistă a extremei drepte intelectuale berlineze, revistă al cărei titlu s-ar traduce prin Aurora Bestială.

– Dac-ai şti ce nebuni sînt, mă, mi-a spus Max admirativ, cu accentul lui tărăgănat ardelenesc, nu se iau deloc în serios.

Am simţit o admiraţie obosită.

Revista organiza un colocviu despre Heidegger şi Max îi convinsese să mă invite şi pe mine, amintindu-şi că scrisesem odată un eseu, publicat în gazeta facultăţii, despre Heidegger şi moartea scriiturii, aşa cum e ea reflectată în celebrul studiu Die Ursprung des Kunstwerkes/Originea Operei de Arta. Nimeni nu înţelesese nimic din el, şi nici eu nu prea ştiam ce vroisem să spun, dar Max mă ţinuse minte şi, în parte şi ca să se pună bine cu cei de la redacţie, mă adusese la colocviu ca pe un element exotic.

Cred că am fost grosolan de la început, sau ei devenisera scorţoşi de când nu-i mai văzusem, sau poate aşa fuseseră întotdeauna, în ardelenismul lor atavic, oricum Max s-a dat înapoi când i-am tras una în spate şi i-am răcnit, căutînd să-mi dau o oarecare siguranţă de sine:

– Măi kamerad genosse, ce se mai scrie pe la voi ? Măi băieţi, la voi s-a auzit că scriitura a murit?

Liza mă fixa cu un surîs rigid. Ca s-o liniştesc, i-am spus să nu ia seama la eructaţiile mele, pentru că nu sînt responsabil de ele, dat fiind că în realitate sîntem vorbiţi de limbă şi că de fapt n-avem nici o putere asupra ei.

Acasă la ei, pînă să văd bibelourile, mi-au sărit în ochi grădiniţa din spatele casei şi bazinul mic, decorativ, sufocat de nuferi. În iarbă, lîngă bazin, somnola un păun. La păun am rămas cu ochii holbaţi, pînă când Max mi-a spus, cu o urmă de jenă, scuzîndu-se:

– Orătania am cumpărat-o odată cu casa. Era deja aici. Ce să fac?

Ca să-l pun în încurcătură, am trecut cu capul sus pe lîngă păun, fără să-i arunc vreo privire.

La masă, în curte, le-am perorat mai departe despre literatură:

– Aţi rămas în stadiul înşirării de cuvinte. Nu mai ştiţi ce e pur verbal în vorbe, nu mai vedeţi ce e curat lucru în lucruri. ‘Geaba l-aţi citit pe Heidegger, n-aţi înţeles ce vroia să spună el cu “puritatea chestiei din chestie”.

– Ba am înţeles, ba am înţeles, molfăia el neconvins.

I-am tras un cot în coaste.

– Stii ce? Ocultiştii ar face bine să se ocupe mai mult de Heidegger.

M-a întrebat, mimînd interesul, ce vroiam să spun. Am pufnit.

– Aţi studiat totul, inclusiv absenţa sexului la Heidegger, dar niciodată relaţia lui cu alchimia.

L-am prins de umeri şi mi-am pironit ochii într-ai lui:

– A scris Originea Operei de Artă, nu?

Se holba la mine, confuz.

– Opera de Artă, am insistat. Ce înseamnă asta?

A dat din umeri.

– Eşti mărginit, i-am spus fără milă. Hai, mă, zi-mi că ştii. Nu? Păi Opera de artă e Piatra filozofală, nu? Opera cea mare, Magisterul. Ha? Nu?

Am tras un ochi spre păun.

– Alchimiştii îi mai spuneau şi cauda pavonis, coada de păun. Stiţi că pe frontispiciul bestiarelor din Renaştere păunul înlocuia de multe ori reprezentarea omului din vedenia lui Iezechil, alea patru “hayoth hakodesh“, ştiţi?

Si m-am apucat să recit ca dintr-un jigodnic, miorlăind popeşte:

– “De mers ele mergeau în tuspatru părţile, şi în timpul mersului nu se întorceau.”

I-am măsurat triumfător.

– Vă prindeţi că pot să vă dovedesc că opera de artă, acel Kunstwerk al lui Heidegger, nu-i altceva decît Piatra perfectă pe care o plămădeşte Adeptul hermetic? Arta, die Kunst, e obţinerea Pietrei. Si ştiţi cum numesc ei materia folosită? Mm? Nu? Si Heidegger şi alchimiştii o numesc pămînt, die Erde.

(Răbdare, triste cititor, futaiul vine imediat.)

Max mi-a surîs politicos. Liza îmi pregătea patul şi îi admiram gesturile precise în vreme ce gesticulam febril:

– Uite, fiţi atenţi, textul lui Heidegger începe aşa: care e raportul între Kunst, Kunstwerk şi Künstler ?, iar răspunsul pe care îl dă el nu-i altceva decît un adagiu alchimic.

Am rămas cu mîna în aer, aşteptînd, dar nu păreau să se pasioneze, aşa că mi-am murmurat:

– “Originea Operei de artă şi a Artistului e Arta.” Heidegger a înţeles că e vorba de un proces inversat, în care produsul final renovează creatorul – şi am început să mă dezbrac în faţa lor.

Au surîs de uşurare, văzînd că mă pregăteam să mă culc şi asta m-a sîcîit.

– Măreţ era Heidegger. Păcat că îi puţea ciocul, le-am spus răzbunător, cu un zîmbet sinistru.

S-au retras cu spatele, ieşind cu aceeaşi prudenţă ca cei care ies din biserică, dar încă am avut timp să le strig, numai aşa, ca să le dau de gîndit:

– Si mai ştiţi de ce e sexul inexistent la Heidegger? De unde a mai ieşit şi androginia asta scripturală? Pentru că Androginul, la rîndul lui, nu-i altceva decît un alt nume dat Pietrei.

(Reluaţi aici lectura.)

Stinseseră beculeţele din grădină. Păsăroiul mistic somnola în mijlocul peluzei în semiobscuritate. M-am apropiat de el tiptil. L-am văzut atunci cum îşi înfoaie coada, după care a scos un muget înfiorător. Nu ştiam că păunii fac aşa, dar mi-am dat seama că era în călduri, lucru ce mi-a repugnat imediat.

Nuferii putreziţi din bazin au jucat la rîndul lor un rol in crunta alchimie a creierului meu înfierbîntat, cert e că am simţit că mi se întăreşte varga ca unui Künstler care îşi vede apropiindu-se ţelul.

– Vino aici, puicuţo, i-am şoptit orătaniei, vino să-ţi arăt ţeava athanorului.

A fugit, dînd din tîrtiţă, prin duhoarea haznalei cu nuferi. M-am luat după el, bălăngănindu-mă ca el şi strigîndu-l cu vocea gîtuită:

– Pui, pui!

Când l-am prins am simţit că îi bătea inima mai abitir decît a mea. Atîrna greu. I-am mîngîiat burta zbîrlită.

– Doamne, Doamne, am bîguit, de unde-a mai ieşit şi vorba asta, “mătărîngă”? Uită-te, Doamne, cum îmi pierd minţile.

Nu ştiam dacă e femelă sau mascul. Sau androgin. Oricum, păsările, indiferent de sexul lor, n-au decît o gaură. Îi zice cloacă. Si sînt tînte cu toatele, pentru că au ochii de-o parte şi de alta a capului, ceea ce înseamnă că lucrează cu două cîmpuri vizuale, iar creieraşul lor e preocupat în permanenţă de combinarea a două imagini total diferite. Mda. Nu ca noi.

I-am bîjbîit cu degetele prin fulgi pînă am găsit, în mijlocul roţii, o umflătură tare şi umedă, unde mi-am proptit mătărînga, pe care mi-o ştiam păroasă ca o lăbuţă de iepure.

Am gemut: “Uită-te, Doamne ce fac! Ah, evanescenţă!”, am dat odată vîrtos din bazin şi m-am cufundat în plină poezie biblică.

Un firicel de bale îi atîrna din cioc şi limba lui subţire şi triunghiulară vibra, turgescentă, obscenă.

Îl detestam. I-o împlîntam din ce în ce mai adînc şi-i horcăiam cu ură:

– Ti-o bag ! ţi-o bag ! Hîca… Hîca… Aaaaaaaaaaaaaaaaaaghhhh !!

Mă înfundai în măruntaiele mustinde ale intimităţii lui, unde îi proiectai ritmic zvîcnituri de măduvă fierbinte.

Am mai împins odată şi am simţit cum îi crapă diafragma. Răcnind un slogan revoluţionar, m-am prăbuşit, golit de snagă şi de orice respect pentru omenire.

A doua zi, l-au găsit ţeapăn, dar demn. Ne pregăteam să mergem la congres, când Liza l-a găsit zăcând inert lîngă bazinul decorativ. După ce l-au plîns, şi s-au tot întrebat ce boală putuse să aibă, Max a vrut să-l zvîrle la gunoi.

– Păstrează-i penele ca să-ţi faci o podoabă indiană, i-am sugerat.

Mi-a răspuns supărat că-i o glumă de prost gust, după care şi-a revenit şi s-a scuzat, zicând că îşi dă seama că trăind într-o asemenea ţară şi-a pierdut simţul umorului.

Ca să-l fac să se mai destindă, i-am zis:

– Si încă m-am abţinut să-ţi propun să-l punem în supă.

Mi-a zis să nu întind coarda. Si am plecat toţi la colocviu, ticaloase intrupari ale Logosului, flecărind pe drum despre moartea scriiturii, toate astea în cuvinte, desigur, pentru că, aşa cum o spune misterios Heidegger, limba este casa omului, în care el locuieşte dichterlich, poeticeşte. Dar când casa se năruie peste el, ce se întîmplă cu omul prins sub dărîmături ?