Găsim în Istoria Romei a lui Mary Beard confirmarea că trebuie să relativizăm toate miturile, chiar și cele care păreau consfințite definitiv de tradiție.

Mary Beard amintește (p. 138) ocuparea și jefuirea Romei de către «gali» în anul 390 î.e.n. (episodul cu gâștele Capitoliului etc.). Ea pune însă «gali» între ghilimele, în ciuda tradiției dublu milenare, deoarece, spune ea: „Ne este imposibil să știm cine erau acei invadatori, romanii nedistingând între cei pe care îi strângeau la pachet sub denumirea de «triburi barbare» din nord.” 

Și are dreptate, căci Cezar în De Bello Gallico, sau Tacit în Germania, nu furnizează nici cea mai mică informație (de altfel, probabil că nici nu i-ar fi interesat să afle, sau ar fi găsit distincțiile total irelevante) despre identitatea celor numiți colectiv acolo «gali» și, respectiv, «germani». Nu avem nici cea mai măruntă idee dacă printre aceia nu se aflau cumva populații fino-ugrice sau alt tip de non-indo-europeni, precum «rheticii» din Alpi. 

Gallia și Germania erau doar etichete generice (ca și Dacia), în care nu vom ști niciodată ce limbi se vorbeau și ce soi de populații trăiau barbar acolo. Exact asta se poate spune și despre «Dacia»: o simplă etichetă generică sub care se ascunde o gaură neagră.

Și, într-adevăr, «galii» care au ocupat scurtă vreme și jefuit Roma putea fi absolut orice. Venind de la nord, romanii se obișnuiseră să-i numească galli, așa cum pe barbarii de la nord de Dunăre îi numeau «germani» (deși poate unii erau celți sau chiar non-indo-europeni); iar pe barbarii tot de la nord de Dunăre îi numeau «daci», fără să se intereseze câtuși de puțin ce limbi vorbeau aceia (căci nu putea fi o singură limbă pe un teritoriu așa fracturat și lipsit de drumuri, urbanism și administrație). Un exercițiu de relativizare sănătoasă și de prudență hermeneutică.

Dar chiar și atunci când anticii ne-au lăsat mărturii de natură lingvistică, acestea trebuie folosite numai cu cea mai mare prudență. Iată exemple revelatoare: un lexicograf ca Hesychios notează «κάπρα — αἴξ Τυρρηνοί» (“capră la etrusci”)… or «capra» e termenul latin și ne-am fi așteptat ca Hesychios să știe asta; sau: medicul grec Dioscoride (sec. I e.n.) ne-a lăsat câteva cuvinte “etrusce” de plante, printre care o… «spina alba», care e limpede latinesc! Ba chiar găsim în altă parte că «dea» este cum etruscii numeau o zeiță (θεά), dar «dea», femininul de la «deus», este iarăși pur latinesc. 

Dacă un cetățean erudit al Imperiului Roman cum era Dioscoride a putut atribui termeni latini (spina alba) etruscilor, ne putem imagina câtă încredere putem avea în lista de nume de plante “dacice” lăsate de același Dioscoride. 

Sau vedem de îndată că atunci când cutare scriitor antic scria că “geții” erau un fel de “traci”, asta nu are mai mare valoare clasificatorie pentru lingvist decât a spune că albanezii erau un fel de… iugoslavi.