Cei care se întreabă cum de a fost posibilă romanizarea Daciei si înlocuirea “limbii strămoșești” se comportă precum naivele personaje din deschiderea romanului istoric «Ivanhoe» al lui Walter Scott, care se întrebau cu indignare de ce animalul numit “swine”când e viu devine “pork” când îl mănânci.

Răspunsul e conținut în întrebare: pentru că normanzii care au dat limbii engleze uriașul său lexic de origine franceză au adus noi dimensiuni culturale, printre altele în bucătărie. De aceea dualitatea terminologică din engleză, unde animalele gătite capătă nume de origine franceză, ca în dubletele: swine-pork / sheep-mutton / cow-beef sau veal etc, etc.

De cele mai multe ori, asemenea împrumuturi au o logică culturală. De pildă, în farsi, persana, limbă indo-europeană (apropiată deci gramatical de limbile germanice, slave, romane etc.), numele de animale sunt cu toatele indo-europene (calul este “asp”, înrudit cu equus și hippos etc.), cu excepția notabilă a păianjenului, care e luat direct din arabă: عنکبوت (‘ankabut).

Aici, explicația nu poate fi decât aceea că una din suratele (capitole) din Coran este sura Păianjenului (‘Ankabut, cum scrie aici deasupra), așa că numele a devenit de uz curent, preluat din arabă și înlocuind arhaicul nume indo-european (pierdut) al păianjenului.

La fel, influența fabulei medievale germanice a Vulpoiului Reinhard (Le Roman de Renart / Jupân Rănică vulpoiul), a făcut că “renard” (de la numele propriu Reinhard) a înlocuit în franceză vechiul nume al vulpii (goupil, din latinescul vulpes).

În general, însă, cum vedem, se transmite direct numele animalului. Ar fi interesant însă de priceput, din punct de vedere cultural, de ce în cazul a două gângănii fundamentale pentru sedentari: albina și păianjenul, româna a preluat nu numele creaturii, ci pe cel al… casei ei!

Albina

Numele “albinei” în limbile romane moderne vine, cum era de așteptat, de la cel latin: apis. Așa avem it. ape, fr. abeille, sp. abeja etc.

Albina, însă, este la origine numele… stupului, nu cel al insectei. Albina (stupul, la origine) e în mod vizibil înrudit cu “albie” și ambele vin de la “alveolă”, după cum e împărțirea stupului în albiuțe. De altfel, în dialect venețian, “albio” este troaca (truogo în italiană literară) porcilor, așa că româna le-a moștenit pe ambele, și “troacă” și “albie”, dar e un mister cultural, ce ține probabil de economia domestică, de ce numele stupului, alvina > albina, a devenit cel al insectei.

Păianjen

Și aici s-a întâmplat la fel, căci “păianjen” vine din bulgărescul паяжина (pájažina, “pânză de păianjen”). Pajažina, паяжина este pânza țesută de pajak (пàяк, cu pluralul пàяци).

Împrumutul în română din slavă a fost suficient de arhaic ca să păstreze nazalizarea, acel -n- nazal dispărut în toate limbile slave, mai puțin în polonă, unde avem și astăzi: pająk (cu -ą- nazal).

Ca și în cazul albinei, al cărei nume înseamnă la origine “stup”, numele păianjenului desemnează la origine pânza sa.

Nu am o explicație pentru asta. A căuta, etiologic, să explici că poate vorbitorii noștri coborau din vârf de munte, unde nu se găsesc nici albine și nici păianjeni, e poate prea simplist. Pentru moment, nu fac decât să formulez mirarea.