Cartea lui Obama despre primul său mandat ca președinte SUA, A Promised Land, care acoperă perioada 2009 și până la lichidarea lui Bin Laden în mai 2011, începe cu fraza:

Of all the rooms and halls and landmarks that make up the White House and its grounds, it was the West Collonade that I loved best.

„Dintre toate camerele, sălile și punctele de interes ale Casei Albe, cel mai mult îndrăgisem Colonada de Vest.”

Este o frază remarcabilă în multe privințe. De altfel, cumpărând cartea (în Belgia, spre deosebire de Franța vecină, librăriile sunt deschise, fiind considerate magazine cu produse de primă necesitate), am evitat să o răsfoiesc până acasă, într-atât e importantă prima frază a unei cărți.

Prima frază, ca și primele secunde dintr-un film, oferă de îndată tonul general, dar poate fi și înșelătoare, o găselniță în sine, te poate păcăli și stabilește stilul cărții. De multe ori, găsirea primei fraze e o sarcină lăsată la urmă, când cartea e de fapt terminată, dar îi lipsește pecetea și podoaba din frunte.

Unele începuturi narative sunt bijuterii în sine:

„La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.”

„Longtemps, je me suis couché de bonne heure.”

„Call me Ishmael.”

Geniul narativ în trei cuvinte: “Call me Ishmael”

Ia s-o luăm pe-asta: “Call me Ishmael”… Nu, nu e vorba de vreun musulman, ci de un creștin pocăit, american din secolul XIX, unul din acei protestanți extremi care-și botezau copiii cu nume din Vechiul Testament (Abraham, Joshua etc.), iar fraza “Call me Ishmael” e una din cele mai frumoase și înșelătoare exemple de primă frază dintr-un roman imaginate vreodată.

E cea care deschide Moby Dick al lui Melville… roman metafizic prin excelență. “Call me Ishmael”. Așa se adresează naratorul cititorului. În primul rând din primul capitol.

Cum spunea Umberto Eco, această simplă frază poate fi citită în cel puțin trei chei hermeneutice:

1 — Numele meu adevărat poate nu este Ishmael, dar n-are importanță pentru voi, ziceți-mi așa, Ismail fiind bine-cunoscutul personaj din Biblie, fiul lui Agar, strămoșul musulmanilor; “Call me Ishmael” doar ca să ne amuzăm;

2 — Numele meu e neimportant; spuneți-mi R2-D2 dacă doriți, ceea ce contează e doar că eu vă voi ghida printr-o mare tragedie;

3 — Salut gagii, io-s Ishmael, chiar așa mă cheamă și uite ce vreau să vă zic… etc.

Tare greu de redat sunt nuanțele astea. Cum să zici în românește? “Mă cheamă Ishmael”? Atunci ai ratat absolut tot. Nu asta vrea să spună de fapt fraza “Call me Ishmael”.

“Hai să spunem că mă cheamă Ishmael”? Pfuoai, ce greoi. “Hai să spunem că…”

“Ishmael îmi zice”… Da, ne apropiem, dar tot este doar versiunea 3, pierdem întreaga ambiguitate.

“Call me Ishmael” – Iată, bravo Melville, ne-ai futut creierii în trei cuvinte, cele mai importante, pentru că ele dau tonul, nota, cheia și parfumul sulfuric al înspăimântătorului roman alegoric.

Cartea lui Obama

Cartea lui Obama începe așadar:

Of all the rooms and halls and landmarks that make up the White House and its grounds, it was the West Collonade that I loved best.

„Dintre toate camerele, sălile și punctele de interes ale Casei Albe, cel mai mult îndrăgisem Colonada de Vest.”

Nu luăm aici în considerare eventualitatea ca la scriitură să fi participat vreun „negru”, „ghost writer” (am văzut în filmul cu același nume, Ghost Writer al lui Polanski, ce se poate întâmpla cu aceia). Aici discutăm doar produsul final: cartea. Ei bine, simplitatea primei fraze, care formează singură un paragraf, e foarte bine gândită. Este o frază simplă, care spune ce vrea să spună. E irelevant dacă Obama într-adevăr îndrăgea Colonada de Vest. Fraza, sub aparența ei înșelătoare de platitudine, arată că această carte e scrisă de un om care știe să-și rețină sofisticăreala, și că e un om onest, care caută să ne vorbească simplu, fără înflorituri.

Apoi – furnizează de la primele cuvinte un cadru vizual în același timp precis, dar și romantic și un pic desuet: o colonadă, care trimite și la albeața ei, dar care are și o conotație colonială, ca o ironie din partea unui om de culoare. (De altfel, și coperta cărții este alb-negru.)

Colonada este apoi un șiretlic mnemotehnic, un artificiu al retorilor trecutului, care își învățau pe deasupra discursurile și captivau publicul plasând arhitectural elementele narațiunii pe o construcție imaginară, cum ne-a învățat Frances Yates în The Art of Memory.

În sfârșit, la un alt nivel, avem acolo și singurul neologism (colonnade) într-o frază compusă exclusiv din termeni germanici.

Cam atât deocamdată, după principiul Șeherezadei, despre cartea lui Obama, din care n-am citit decât asta, dar sunt mulțumit de început.

Iată, până avansez, un alt început demn de atenție:

În noaptea aceea, Nur Iulian visă că nişte arătări îl cojeau şi-l îmbucătăţeau, căznindu-l ca pe Domnul nostru Iisus Hristos. Răbdă o vreme, după care gemu către ei:

– De ce mă pedepsiţi ?

‒ Aşa e rânduiala noastră, ziseră fără să-l privească.

Felul ăsta al lor de a nu-l privi îl scoase din fire. Tocmai se pregătea să răcnească, când se trezi într-un alt vis. Aici mângâia o  fătucă.

– Bagă-mi-o ! gâfâi ea, atât de gramatical, încât Nur Iulian văzu înscris pe ecranul minţii lui acest îndemn cu toate liniuţele de despărţire corect puse, ba chiar cu un semn de exclamare la sfârşit.

– Pfui, drace, o româncă, fu tot ce ieşi din el…

(„Moneda Bacteriană”, în Miros de roșcată Amară, Humanitas 2014)