În vreme ce toate limbile romane, neo-latine, au păstrat vechiul termen anatomic al organului vieții, provenind peste tot în mod direct din latinescul *cord- (cor, cordis): : cor, cœur, cuore, corazon, coração, româna e singura care l-a înlocuit, metaforic, prin cel care desemna… sufletul. 

Latinescul “anima” a dat în română: “inima”.

*Cord- (cor, cordis) este, la rândul său, înrudit și identic formal cu grecescul καρδιά (de unde cardio-logie) și cu toate germanicele heart, hjärta și Herz.

Este croí  în irlandeză și tot cu h- inițial, ca în germanică, rezultat din k- este și în hindi: hrdaya. În schimb, în limbile slave, iraniene, baltice, albaneză și în armeană, k- a trecut la s- sau z-, așa că avem slavonul: *serd-, de unde diminutivul rusesc: сердце.

Acest *serd-/*srd slavon pentru inimă a căpătat în aceste limbi o foarte largă folosire. Inima fiind considerată în mijloc, ba chiar “mijlocul” prin excelență, a dat, de pildă, termenul pentru jumătate sau mijloc: sredina, seredina.

La fel, inima, *srd-, fiind jumătatea, mijlocul, ceea ce e în centru, tot ea a desemnat ziua de miercuri, din mijlocul săptămânii: sreda (împrumutat și de unguri: szerda, împreună cu cele de după szerda: csütörtök, péntek și szombat).

Cuvântul a fost împrumutat și în română, în vorbe azi ieșite din uz, precum milosîrdie (adică: milă la inimă, srd).

Ba chiar, el a fost calchiat în română din bulgara veche, în expresii precum: srěda na hleb (“inima” pâinii, ceea ce e înăuntru), de unde în română: miez de pâine (miez de la medius, ceea ce e în interior).

Rămâne însă un fapt că acolo unde celelalte limbi romane au păstrat: cœur, cuore, corazon, coração, româna are o urmă de Anima și Animus. Unde ceilalți au junghi, noi avem Jung.