Cu primul presedinte cecen, Djohar Dudaev…
.
Astăzi, 23 februarie, e Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.
Pentru caucazieni, în special ceceni și inguși, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, și, după aceea, în cel de-al Doilea Război mondial, când Stalin i-a deportat în masă, 23 februarie este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).
Am mai scris despre genocidul din Caucaz și despre războiul de exterminare a poporului ubîh, ce trăia pe locurile unde se află astăzi Soci (cf. link mai jos).
Pe 23 februarie 1944, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului. Deportarea s-a făcut, desigur, dinadins în zi de sărbătoare.
Pe 23 februarie 1944, așadar, o razie de dimensiuni nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.
Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.
Au fost atunci, în 43-44, deportate în întregime națiunile ceceno-ingușă, balkaro-karaceai, kalmîcii și turcii mesheți (pe lângă tătarii din Crimeea și germanii de pe Volga); dimensiuni patologice ale urii, ca să folosească armata pentru a deporta popoare întregi din Caucaz, în loc să o ducă pe front împotriva Germaniei.
Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.
In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.
Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.
Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.
Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.
Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.
Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.
Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.
Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.
O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.
23 februarie… Ziua Armatei Roșii… dar si Ziua deportării cecenilor, care amintește în același timp de întreg lanțul de operațiuni genocidare prin care a fost făcut să dispară definitiv de pe fața pământului poporul ubîh pe al cărui teritoriu ancestral se afla Soci.
Tocmai acolo a ales Putin să organizeze olimpiada din 2014, când se împlineau 70 de ani de la genocid și deportări, combinând gloria sportivă cu cea a Armatei Roșii și a răvășirii Caucazului.
Cine sunt cecenii?
Iată un mic breviar cecen, în care rezum, cu multe extrase din lucruri filmate de mine acolo de-a lungul anilor, întreaga atmosferă din a doua parte a romanului meu Pantere parfumate tocmai ieșit la Polirom (link spre un fragment la sfârșitul textului).
Am ajuns acolo pentru prima oară în iarna lui 1991-1992, cînd nimeni nu auzise măcar de Cecenia, Caucazul de nord fiind zonă strategică pentru sovietici, iar cecenii, cuceriți prin masacre denunțate de intelectualii ruși, printre care ajunge să-l amintim pe Tolstoi, rămânând cea mai dușmănită și oprimată nație din fosta URSS, iar până atunci accesul acolo fusese interzis.
Țara se prezenta așa, iar ceremoniile mistice sufi filmate de mine o ilustrează pe cea descrisă în roman:
.
.
Am făcut acolo primul meu film documetar, Ghazavat – Une promesse de guerre (1992), în care, din lipsă de experiență și sub presiunea producătorilor belgieni și francezi, lăsam de înțeles că ar fi vorba de primejdioși fundamentaliști islamici.
Realitatea era departe de asta: cecenii erau -și au rămas majoritar pînă azi- membri ai confreriilor sufi, total opuse islamismului militant. Structuri clanice de oameni a căror identitate se definește prin apartenența la un trib și la o confrerie mistică, nemilitantă, care practică o formă de tehnici colective ale extazului (ca o yoga musulmană) inchise lumii din afară. Opusul islamismului militant importat din țările arabe.
Confreriile lor sufi isi duc viata in jurul mormantului unui sau altuia din sfintii din trecut ai grupului, mormant numit un mazar :
.
.
Islamul cecenilor este foarte diferit de cel al afganilor sau arabilor. Este un islam de tip sufi, cu ceremonii foarte arhaice, cu rămășițe păgâne, de transa colectiva, care nu sînt acceptate de ceilalți musulmani. Iată un exemplu, filmat de mine într-un sat nu departe de Grozny :
.
.
E limpede ca o asemenea ceremonie poate fi de indata prezentata ca reprezentand tendinte fanatice. Numai ca asta ar fi total fals. Ceremonii de transa, numite zikr (din arab: dhikr = pomenire) se tin cu orice mare ocazie, la o inmormantare de pilda :
.
.
Atât de îndepărtați sunt cecenii de islamul militant, încât pentru ei moscheea e doar locul în care isi tin ceremonia zikr, ceea ce i-ar oripila pe musulmanii fundamentalisti :
.
.
După eroarea inițială, am continuat să mă întorc periodic în Cecenia. Am filmat de-a lungul anilor esența culturii și ceremoniilor lor colective. Le-am învățat limba. Am făcut (la Paris) un Masters Degree in islamul mistic cecen. Am publicat, împreună cu alți cercetători, o Géopolitique du Caucase (Hérodote, Paris, 1996), unde am scris capitolul despre islamul cecen si nord-caucazian.
Demonizarea cecenilor a fost fructul lent al propagandei ruse. S-a ajuns să se creadă că acest popor care abia depășește un milion de persoane, femei, copii, batrani si handicapati inclusi, adica jumătate din populația Bucurestiului, dar cu mai putine mãdulare, dupa doua razboaie distrugatoare, e compus numai din teroriști islamiști. Ca și cum am putea să ne inchipuim că acesti oameni atat de putin numerosi, care pe deasupra sint astazi controlati de un guvern local total supus Moscovei, luptă in acelasi timp impotriva occidentului pe toata planeta. Dar asta face parte, desigur, din categoria mitologiilor irationale, imposibil de combatut prin logica sau evidență.
Rămâne faptul că pe 23 februarie 1944, aproape 650.000 de inguși și ceceni au fost deportați în Asia Centrală și Kazahstan, ceea ce constituie un genocid (al doilea, după cel la care fuseseră supuși sec. XIX de către armatele țariste). Jumătate dintre deportați au murit pe drum. În 1957, cecenii și ingușii supraviețuitori au obținut dreptul de a se întoarce acasă.
În 2004, Parlamentul European a recunoscut deportarea cecenilor și ingușilor drept act de genocid comis de regimul sovietic.
De ce să ne mirăm însă de coincidența voită și cinică a celor două date, când Putin a fixat “alegerile” prezidențiale de anul acesta pe 18 martie… ziua anexării Crimeei în 2014!
.
Dan Alexe îți arată viața dură din Cecenia, între amputări și tortura cu cadavre
https://www.vice.com/ro/article/59d5eq/dan-alexe-iti-arata-viata-dura-din-cecenia
— Despre limba cecenilor :
Yoga: the Chechen language and its prehistoric contacts with Indo-European
— Despre Cecenia independentista de acum 20 de ani și rolul ei în Caucaz :
Dinți de aur și pantere parfumate: în spatele unui scoop…
Cf. și
Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…
https://cabalinkabul.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/
— Un interviu cu premiereul cecen în exil, Ahmed Zakaev :
http://cabalinkabul.com/2013/04/21/din-nou-despre-ceceni-un-interviu-cu-ahmed-zakaev/
— Un interviu cu omul care a jucat un rol foarte tulbure în relațiile Rusiei cu Cecenia, Boris Berezovski :
————
2 Responses to 23 februarie: ziua deportării cecenilor… și sărbătoarea Armatei Ruse
Nu stiu daca perspectiva asta romantata descrie cecenii in totalitate. Cecenii pe care i-am vazut eu erau niste fiinte abrutizate, setosi de sange si bani, complet dementi. Cei care rapeau fete de pe strazile Moscovei si le violau cu saptamanile pana sa le arunce din masina pe trotuar. Cunosc un caz direct deci nu, nu e (numai) gospropaganda. In anii 90, in Rusia operau trei mafii etnice: armenii, georgienii si cecenii. Raketul rus era mai degraba enforcer, nu capetenie – ex-afganii ofereau un bazin de forta de munca cuprinzator. Cecenii erau cei mai cruzi, georgienii undeva la mijloc, armenii mai ‘gulere albe’. Vory v zakone rusi etc erau ‘shpana’. Daca pe vremea lui Djokhar islamul cecen era intr-adevar pasnic, asta nu insemna ca ce enii nu se taiau intre ei ca la Podu Inalt, pe motive non-religioase: o capra, un iugar de pamant, o insulta etc. Wahabismul a pus benzina pe un foc deja existent. La fel si practicile rusilor, cu sprijinul unchiului ca de-acolo au venit codurile pentru mobilul lui Djokhar.
Bine punctat. Am citit cu multi ani in urma o carte publicata de bpt, printre primele volume in prima editie, multumita muncii fortate de zetar al lui taica-meu dupa eliberarea din inchisoarea de la Pitesti, despre proverbe ale natiunilor din uniunea sovietica. Indiferent de lentila analitica (mitic, sociologic, antropologic, religios), nativii de prin zonele alea sunt, ca sa o pun delicat, un soi aparte de umanitate. Esential, sunt usor loviti la cap, de multe ori din cauze obiective, am intalnit multi ceceni, afgani si armeni pe aici. Pe de alta parte, toti proprietarii de mobile, celulare, GSM, si alte electronice bazate pe radio frecvente ar trebui sa stie ca exista riscul major de a se trezi cu o bomba in casa / masina / in excursie (cum de altfel iranienii au aflat deja si prietenii stiu de ce, iar cetatenii americani cu drepturi depline sunt executati sumar, teleghidat, de catre propriul lor guvern ca se afla altundeva decat acasa. Ca sa il provoic putin pe D-l Alexe, fostul presedinte Barak Hussein Obama stie cum merge treaba asta, ca doar ii zice la baiatul cu joystick sa puna MQ-9 de la Kogalniceanu pe barbosul Ali, fost Johnson, in timp ce mangaia gingas premiul Nobel pentru pace – apropo de importanta primei fraze…)