Bun, ne-am lămurit cu toții că lumea nu știe să se înjure pe Facebook. Veteranii FB își vor aminti poate de următoarea conversație nocturnă între mine și un poet astăzi improductiv (care, ca mai toți cei menționați în acest text, m-a blocat ulterior pe FB, ultimul resort al vlăguiților și lepădaților de Logos virtual):

Iaru

Acum, uite, măcar Iaru scrie public pe FB „ai mâncat căcat“ (scris „căcar“, pentru că el nu știe să bea și îi tremura probabil mâna de neputință retorică), dar exemplul e bun pentru că în legătură cu asta, am lansat acum ceva vreme un apel în volumul Dacopatia: — Oameni buni, nu mai ziceți / scrieți pe FB despre cineva că „s-a făcut de cacao“ (sau „de kkt“). Spuneți că s-a făcut de căcat. Sau măcar „căcar“, ca Iaru. Avem o limbă dârză, iar căcat este un latinism viguros. Culo cacare se spunea în vremea lui Petronius!

Cu „cacao“ și „kkt“ doar vă miorlăiți fals-pudic pe Facebook. „S-a făcut de căcat“ nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao“ este, în schimb, un clișeu afectat și obosit.

De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie vodă Ștefan când căuta să-și informeze franc boierii că sunt un neam de căcat?

Pornind de aici, mi-am propus să scriu un mic tratat de invectivă, pentru supraviețuirea pe FB. Întaine de a-l structura pe capitole mici și semne puține, pentru cei cu răgazul de atenție (reduced attention span) mărginit, un prim sfat este evitarea a tot ceea ce a făcut Iaru în disputa de mai sus. Nu folosești insulte obosite. “Pupincurist”, de pildă, este de evitat total.

Am să rescriu și am să dezvolt acest Tratat de invectivă, mai necesar ca oricând. Românul nu se pricepe să insulte. Te face repetitiv “pupincurist”, poftim. Când nu mai găsește vorbe rele te face “lăbar” (de parcă ar fi ceva rău în acea activitate autoerotică).

Arghezi, cu acel pamflet “Baroane” și verbul lui spurcat i-a făcut pe toti nevolnicii să creadă că dacă scriu măscări cum le vine la gură atunci iese un pamflet.

Așa se face, crezând că-l imită pe pe Arghezi, că până și conamnatul penal Adrian Năstase a publicat odată pe blog (pe blogul propriu, cum se spune redundant în limba de azi) o diatribă la adresa unui ziarist intitulată “Bă, jigodie”…

Cam la asta se rezuma sforțarea lui retorică a lui Năstase: “Bă, jigodie”… ”Bă, idiotule”… ”bă, gunoiule”…

Încă se mai găsesc flenduroși în creier care aplaudă efortul pentru că, spun ei, Năstase a vrut doar să imite stilul de obicei extrem de vulgar al acelui jurnalist. De parcă “Bă, jigodie” spus de Năstase ar merita un efort hermeneutic suplimentar. Românul crede că ocara are o valoare în sine, nu pricepe distincția dintre semnificat și semnificant.

Mecanismul semantic ascunde însă același lucru. Cum am auzit odată de la una în Gara de Nord: — “Îi spunem “flautul fermecat” pentru că ți-o fac eu, dar în realitate tot muie e”.

Așa încât românul, pe lângă faptul că se crede, prin definiţie, poet, a mai fost întotdeauna convins că ştie să scrie pamflete.

In realitate, eforturile retorice sub formă de insultă pură ale celor mai mulți nu pot, de fapt, răni şi nu funcţionează, pentru că sunt folosite inconsistent, în absenţa totală a unui meta-limbaj intern. În pamflet, insulta trebuie să trimită la context. Astfel, când Salvador Dali a spus despre literatura lui Proust că e “psihologia lui floc din cur tăiat în patru”, dincolo de grosolănia limbajului, el făcea aluzie la migala exasperantă a analizelor psihologice ale valetudinarului monden Proust. Când însă poetul (minor) Adrian Suciu scria plat că literatura celor din jurul lui Manolescu e „o literatură de lăbari”, Suciu dădea doar dovada impotenţei sale oratorice. Pamfletul și invectiva retorică nu se reduc la insultă şi la denunţul public al unor fărădelegi. Înşirarea plată a unor termeni golăneşti preexistenţi, precum „pupincurişti”, arată doar o dezolantă lipsă de originalitate.

Pentru a fi eficace, pamfletul trebuie să aibă o structură care să-l împingă pe cititor / ascultător spre singura concluzie logică: discreditarea adversarului. Dacă textul e doar o succesiune de invective care nici măcar nu sunt aranjate într-un crescendo al grosolăniei, cum se întâmplă cel mai adesea pe FB, atunci scopul e ratat şi discreditat rămâne autorul diatribei.

Pentru a nu fi doar o îngrămădire de invective, pamfletul trebuie să folosească şi violenţa metaforică. „Pamfletul” amintit al lui Suciu, sau jalnicul text al lui Adrian Năstase, nu doar că nu fac asta, dar apelează la o imagerie contradictorie, care distruge definitiv coerenţa mesajului. Astfel, când îi descrie pe curtezanii literari ai lui Manolescu ca fiind „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate”, Suciu dă o lovitură fatală simbolicii propriului său pamflet: atât în viaţă, cât şi în lumea eterată a arhetipurilor, curtezanii sunt de fapt dichisiţi şi spilcuiţi şi au şosetele excesiv de curate. Este exact pe dos: șosetele nespălate sunt apanajul creatorilor autentici, săraci şi neînţeleşi, precum Eminescu, care, se ştie – cam avea o problemă cu apa.

Evident, dacă nici metafora, nici vocabularul, nici stilul nu se aplică ţintei, atunci nu avem un pamflet. Rămâne gestul mânios al polemistului fără har, gest care se rezumă la a striga: “băi lăbarilor”. Dar „băi lăbarilor” sau „bă jigodie” nu constituie un pamflet.

Iată în schimb ce-i scriam eu aici habotnicului stângist Costi Rogozanu când mi-a spus odată imprudent și neimaginativ “sictir”:

Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/

Mă rog, Rogozanu m-a blocat imediat pe Facebook, ca atâția nebărbați, deși mă citește de atunci de pe alt avatar, precum alcoolicii care beau în ascuns.

Și iată, în sfârșit, cum l-am lichidat odată poetic pe Stelian Tănase (m-a blocat, evident)… Tare dezagreabile si neestetice sunt stările lui sufletești ale lui Tănase. Cuvintele lui Stelică sunt puţine; obsesia lui, prin vara lui 2012 – una: Băsescu. Iată cât de sărace cuvinte folosea în momentul ratatului puci parlamentar împotriva lui Băsescu în ceea ce voia Stelică să fie un pamflet și o invectivă:

“Dar nu știu dacă Băsescu are sânge în instalație să demisioneze.”

“Are sânge în instalație“… Limbaj de gangster, deşi Tănase n-ar ști să poarte grațios borsalino si eșarfă.

Indignarea forțată a lui Stelică mi-a amintit-o pe cea a maiorului Bostan de la Securitate, care la o percheziție, în vremea lui Ceaușescu, mi-a confiscat splendidul poem Bolile Viermilor Intestinali, dojenindu-mă părintește cum o amintea Luca Pițu (în volumul La cafeneaua hermeneutică (Nemira, 1998): “Păi bine, mă Dănuțule, tu nu-ţi dai seama cât rău ai face dacă ai publica asta? Vine omul frânt de la muncă, deschide frigiderul: nimic! Își bate nevasta: nimic! Deschide ziarul și vede: “Bolile Viermilor Intestinali  !“!…”

Noroc că memoria mea psihedelică l-a reținut întru rușinarea lui Tănase. Avea o formă foarte complicată, inventată de scriitorul francez Raymond Queneau (și botezată de un amărât de profesor de literatură ieșean “quennet“, adică combinând Queneau şi sonnet, pricepeți? Aflând asta, i-am spus omului că e vorba de fapt de un “queue née de lansquenet“, ceea ce a avut darul de a-i pune pe figură un zâmbet tâmp.

Forma e așa, unde majusculele reprezintă grupuri de cuvinte ce trebuie sa rimeze:

 

 

A                              A                                     B

                                 A

 

B                               B                                     C

                                 A

 

C                               C                                     D

                                 A

 

                                  M

                                  M

                                  M

                                  Q

                                  Z

                                  M

                                  M

 

W                              W                                 A

                                   A

………

                             BOLILE VIERMILOR INTESTINALI

 

Instalație petulantă            Carne dezolantă                  Sadiene smânge

                                           Vorbire înaltă

 

Stelică riscu fuge               Petulanță-n sânge               Smângă – codoşlâc

                                          Ambrazură moartă

 

Pânticele comice                Mestecări duhovnice                    Tănase

                                             Gușă spartă  

 

                                              Stelică sta lin

                                              Pântecul plin

                                                  E senin

                                                  Autotel

                                                   Epifan

                                                  Piele-ntin-

                                                   să chin

 

Mansúp izvodit                       Călcâi morfolit                          Sicofantă

 

                                                   Fantă

 

…….

Iată așadar cum l-am făcut pe Stelică… L-am făcut și stalin și esenin fără ca el să se prindă:

Stelică sta lin

Pântecul plin

E senin

 (“Fără ca el să se prindă“… și eu ştiu să vorbesc banditește, dar la mine, de ce dracu? e graţios, că aşa m-am fãcut… Eu, da, că nu pot atribui naturii o asemenea sofisticăreală).

Pentru a rezuma, de când cu democrația internetului, unde toate cuvintele înseamnă cam același lucru, anumite vocabule ies mai în evidență, pentru că sună aspru-intelectual. Așa e cu “frustrat” și “patetic”… Orice tâmpit și tâmpită căruia îi faci o remarcă de bun simț îți va arunca cu grabă indignată că ești “frustrat” sau “patetic”.

Aceia sunt fără speranță și nu au nici măcar o vagă idee despre ce înseamnă autentica invectivă. Acelora tu trebuie doar să le răspunzi alandala:

— “Bine mă, ia-le tu pe toate”… sau: — “trei chile de făină”… sau simplu: — “scroafo”.

Oricum nimic nu va schimba nimic. Eu le zic: “ursuleți de tomberon”.

E tot o formulă repetitivă, dar e a mea.

Despre stânga românească habotnică …

https://cabalinkabul.com/2013/08/29/despre-stanga-romaneasca-habotnica/