cache-oreilles-enfant

E mort afară în Bruxelles, plouă necreativ. La crâșma în care-mi țin de obicei biroul intră cei doi – el și ea. Turiști pierduți în ploaie, nații neidentificate, vorbesc engleză proastă. El: manierat și detestabil, ea: o splendidă arătare anorexică. Scrie “fetișistă” pe fața frumoasei, care nu și-a tartinat nimic peste paloarea vicioasă. Au noroc c-au găsit cafeneaua asta, în noaptea ploioasă, altfel mergeau să bea ceva cald în gară.

Ezit să-i plasez undeva între Europa de est —baltici, de pildă— sau Portugalia. Au ghidul turistic mototolit și umed aruncat în fața lor pe masă, dar de la distanța de două ferestre șiroinde nu-i aud vorbind, pentru că Marie-Jeanne, chelnerița sexagenară tatuată, a lansat un playlist de heavy metal.

El are buze glossy, lucioase, un fular de cașmir roșu învârtit până la bărbie și stupizeniile alea nemasculine ca niște labe pufoase de urs pe urechi, ca să-l apere de frig. Dacă mă făcea Domnul muiere fugeam urlând vâzând unul ca ăsta cu șoșoni pe urechi.

Ea – o golancă slabă, cu haină scurtă de piele, care îl pupă viclean uitându-se împrejur. Ce vede? Mă vede pe mine cu un platou de fructe de mare de dimensiuni mitologice și o sticlă de vin odihnind în găleata cu gheață. Îi arunc un surâs larg, pe care cretinul, zidit în lectura meniului, nu-l remarcă.

Il vede pe Pierrot la bar, violaceu, trăgând de dimineață la potire mari de beri trappiste. Le vede pe cucoanele pensionare înfipte demn pe scaun la două mese lipite, care joacă poker sorbind half-en-half (amestec de vin alb și spumos). Îi vede pe polițiștii flamanzi pitiți un moment de ploaie, care sorb un pahar cu cotul pe bar, chipiul în mână și pistolul bine la vedere în coburele de la brâu, lângă măciuca electrică.

Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și unde polițiștii de cartier intră în crâșmă când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag câteva beri la bar, înainte de-a-și relua rondul.

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit odată gâtuit o ziaristă estonă, asistând la scenă.

Da, da-s oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar. Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Dar cei doi… Ce-mi place când văd câte un imbecil care aduce o splendidă creatură feminină la restaurant, iar el se instalează în colț, cu spatele la perete, privind satisfăcut împrejur, în vreme ce ea cade plictisită în fața lui, cu spatele la sală, nevăzându-l decât pe el.

Nu, tâmpitule, femeia e cea care trebuie să stea în colț cu fața la sală, privind spre univers, în vreme ce tu o protejezi întorcând spatele Statului Islamic care intră să ne hăcuie pe toți în crâșmă. Așa e în lumea reală.

După ce comandă plat du jour (steak-frites) și câte un pahar de vin (da, un pahar, iar nu o sticlă) impostorul îi explică frumoasei tot felul de lucruri despre care nu are habar, fără să vadă că ea îl ascultă învârtind paharul gol între degete.

Figura ei de fată săracă dusă în vacanță all-inclusive de unul cu cutiuță de cremă Nivea în buzunar arată că moare după alt pahar. Că tare-ar vrea acum pe loc o bere, iar după bere ar pofti chiar o carafă de vin roșu cum are în față grasul de Momo, care citește ziarul de ieri sub o fotografie înrămată cu Johnny Holliday.

Nătângul care târăște prin ploaie frumoasa obraznică și care o va terfeli la hotel și pe o parte și pe alta, înainte s-o ducă mâine cu trenul la Bruges, unde vor mânca un sandwich în fața catedralei, ei bine, el nu vede nimic din toate astea și comandă acum două ceaiuri.

El ar dori de mentă, dar Marie-Jeanne îl informează nerăbdătoare că n-are decât pliculețe Lipton de tizană, tei sau mușețel.

Frumoasa se descompune, aruncând ocheade disperate împrejur… Vita protectoare din fața ei îi zâmbește cu buze lipicioase, iar la un moment dat, vorbindu-i cu voce joasă, scoate un stick mic ce seamănă cu un supozitor (strugurel îi spunea odinioară) și-și mai lipește un strat protector pe buze, ca să nu-i fie frig, după care se-apleacă spre ea și îi depune un pupat cast pe gură.

Cum steak-urile rămân mâncate doar pe jumătate, Marie-Jeanne îi întreabă căznit: “Paquet? Pack? Manger maison, paquet”?…

Idiotul fără nume își privește escorta gotică ezitând o secundă, nu descifrează nimic in ochii ei si decide: — Oui, allez, împachetați ce-a rămas, dar nu și cartofii.

La plecare, amândoi ținându-se cu mâini moi, ea cam strânsă în spate, se opresc în prag, iar cât timp el deschide umbrela, punga cu mâncare în mână, ea se întoarce și mai aruncă o privire spre paradisul artificial pe care îl traversase. Une nuit fauve qui s’annonce.

 

După ce dispar în ploaie, îl întreb pe grasul Momo:

— “Cum se numește oroarea aia pufoasă, ca niște căști, cum avea ăla pe urechi”?

— “Pompon cache-oreille“, îmi spune calm matahala stacojie, întorcând paginile ziarului vechi, “dar gagica chiar era hămesită”.

 

ךךך