“Janis: Little Girl Blue” (2015) – un disperat cântec de împerechere

Janis: Little Girl Blue – documentar american (2015) de Amy J. Berg

Janis — un documentar modest, epurat și elegant, care nu poate intra într-o competiție a acumulării de scoop-uri cum a  fost Amy, filmul despre Amy Winehouse care a primit anul acesta (pe mare merit) Oscarul pentru cel mai bun documentar, dar care traversează (parcă fără să le remarce) toate capcanele documentarului biopic.

Spre deosebire de minunatul Amy, Janis nu are decât puține imagini de arhivă la dispoziție. Acolo unde Amy putea juca  pe contrastul estetic dintre diferitele suporturi vizuale (8 mm, 16 mm, video, telefon portabil, HD etc.), în Janis nu avem decât imaginile alb-negru ale epocii (color la Monterey și Woodstock), arhive TV (alb-negru) și interviuri luate azi cu foști iubiți și o fostă iubită (doar vocea), căci Janis era bi-sexuală când își revenea din stupoare.

Moartă la 27 de ani, așadar, ca mulți alții din generația ei de Flower Power, cu un caracter care îl anticipa pe cel al lui Amy Winehouse: încăpățînată, narcisistă fragilă, onestă, disperată după amor adevărat pe care, în cercul vicios de auto-distrugere în care a intrat nu îl mai poate găsi.

Suflet de fetiță și nepăsare totală pentru toate convențiile, inclusiv pentru feminism, obsesia epocii. Intrebată de un reporter de ce nu are nici o femeie printre muzicienii grupului, Janis spune: — “Arătați-mi o femeie toboșar bun și o angajez pe loc”.

Filmul seduce prin înșelătoarea sa simplitate: ca și la Amy, nu sîntem iritați și sufocați de vreo voice-over care să toarne informații în ureche și ce trebuie să deducem din ce vedem. Și ce vedem? Vedem că fiecare din aparițiile publice și fiecare din cântecele lui Janis era un disperat cântec de împerechere.

Nu numai că se culca cu primul venit și cu oricine, doar-doar o găsi puțină afecțiune reală, dar transa ei forțată în acele împerecheri repetitive și morocănoase se împrăștia în urlete necontrolate în coit, căci Janis, cum ne mărturisește unul din foștii muzicieni care au lucrat cu ea, era “cam zgomotoasă”… și de îndată ne închipuim jena și atmosfera nocturnă prin hotelurile acelea sordide din provincia americană, cu un etaj, rampă interioară și camere cu pereți din placaj.

Chiar și pe scenă, părea că ar căuta doar să-și forțeze un permanent orgasm din ce în ce mai trist, căci pe măsură ce urcă în tine știi că e neutentic, pentru că ți-l provoci, îl cauți, e mincinos și te lasă mai gol ca înainte. Atunci trebuie mărită doza și exagerat urletul, doar ca să uiți.

Moartă la 27 de ani, dar la 25 părea deja de 50… “Love”… “ball and chain“… atât putea să cânte, dar dragostea pentru ea era doar din cea care îți rupe carnea și mațele, o durere care te izbește cu fața în dușumea și te lasă mut, cu plânsul sec.

Printre bonusurile filmului se mai numără și apariții de camee cu Melissa Etheridge și Kris Kristofferson astăzi, precum și, pitită abil în genericul final, o neașteptată apariție a lui John Lennon (flancat de sinistra Yoko) care destăinuie că Janis îi propusese o colaborare.

Simplicitatea aparentă a construcției filmului ascunde si interogații sociale majore: generația aceea a lui Woodstock în America și mai 1968 în Franța, când se fuma în direct în studiourile de TV și se predica amorul liber, acea generație avea convingeri profunde, generozitate, optimism și exuberanță. Astăzi nu mai avem nici una din toate acestea, ci doar morală burzuluită și secăciune sufletească. Problemele de echilibru psihic și afectiv ale lui Janis erau de pus, în bună parte, pe seama conflictului cu mediul profund conservator din care ieșea ea, din clasa de mijloc albă a Texasului de după război. Astăzi, tinerii, noua generație, nu doar că sunt departe de revoltă, dar seamănă în mod deprimant cu părinții lui Janis.