Cor antic în pisoarul din Buzău

Foto: Josef Koudelka

.

În Buzău, în acele vremuri ale inocenţei totalitare, corul antic adăsta cât era ziua de lungă, cu faţa la perete, în toaleta publică din autogară. Acolo, în locuri precis delimitate de‐a lungul jgheabului urinoarului, pândeau în picioare cei cu cămaşa fluturândă la spate, răbdători, filozofând sau practicând vidul mintal, prefăcându‐se că urinează şi gândind la originea răului. 

Ţăranii navetişti îi ştiau şi chicoteau între ei cu cruzime, dându‐şi coate când pătrundeau acolo buluc, unii peste alţii, să urineze cu adevărat. Nu înţelegeam eu atunci că locurile acelea, în picioare, cu faţa la peretele ud şi mucegăit pe sub care trecea un jgheab precum cel de la adăpătoarea vitelor, se împărţeau, se câştigau, se negociau. Nu mă mira deloc să‐i văd zilnic pe mereu aceiaşi sărăntoci înfipţi în colţuri, la loc strategic, ţepeni, slabi şi cocoşaţi, în vestoane cenuşii, cu prohabul deschis şi mădularul moale pitit în palmă, supraveghind intrarea cu colţul ochiului. 

Mă opream să mă uşurez acolo când coboram din autobuzul ce mă aducea din Rămăieni la oraş, la liceul cu fete elegante şi inaccesibile. 

Navetiştii de la fabrica de sticlă din Buzău (ţărani dezrădăcinaţi) aveau la dispoziţie un singur autobuz, o rată, cu care se întoarceau seara în sat, autobuz în care urca şi lumea „normală“. Deşi exista un simulacru de coadă, în funcţie de ordinea venirii (unii se proţăpeau la rând chiar cu o oră‐două înainte), atunci când apărea rata, coada se rupea şi oamenii se călcau pe ochi şi pe sacoşe ca să urce câte cinci în acelaşi timp printr‐o uşă încă nedeschisă. 

Scenele de violenţă erau cotidiene. odată am izbit un cap la întâmplare, din panică, şi am pocnit figura deformată a unei cucoane… Am văzut oameni pe jos, peste care se tropăia. Am tropăit la rândul meu peste disperaţi care‐şi pierduseră găinile. 

După multe săptămâni de micţiune episodică şi inocentă, membrii corului antic din pisoarul gării nu mă mai luau în seamă. Eram atât de nepriceput într‐ale vieţii, încât nu remarcam nimic din privirile focoase sau suferinde sau umed‐implorânde ale membrilor corului antic care îşi petreceau acolo ce ştiau că le mai rămăsese din viaţă. 

Încercam să‐l ignor în special pe ţiganul mare şi burduhănos care mă supraveghea tandru, cu ochi umezi, şi care, cum nu pricepeam eu atunci, avea întâietate, prin forţă fizică, asupra celorlalţi, care îl detestau fără nuanţe. 

Printre ei mai pretindea că urinează nonşalant şi un predicator pocăit cu sexualitatea tulbure. Un alcoolic, desigur, ca toată obştea corului antic din pisoar, însă pe el îl salvaseră pocăiţii din stupoare şi ruină, aşa că se convertise şi trecuse la acea sectă. 

După care, dând de bine, a continuat să bea, însă ferindu‐se de ei. Cum se întâmplă cu alcoolicii tupilaţi, bea mai mult în ascuns decât dacă ar fi făcut‐o pe faţă. Venea să predice în pisoar după ce zăcuse la bufetul gării, unde pierduse prospectele şi revistele ce trebuiau să‐i confirme rangul de misionar, ca să roage apoi beţivii să‐l ierte că nu se situează la înălţimea Verbului ce‐l străbătea bălos. 

Într‐o zi m‐a aşteptat afară, la ieşire, şi, în vreme ce mă încheiam la pantaloni, m‐a privit roşiatic şi mi‐a povestit febril şi ruşinat: 

— Comandante Dănuţ, eu sunt ca purcelul acela din poveste pe care l‐a găsit şi înfiat un boier fără copii. Aşa eram, un godac hoinar, iar Domnul Savaot m‐a înfiat. Precum purcelul din snoavă, m‐am regăsit deodată curăţat, luminat, mângâiat şi îmbrăcat. Da, aşa umbla purcelul fudul prin palat, sulemenit discret, cu cizmuliţe, brocarturi şi inel de aur în rât… 

A tăcut şi şi‐a şters smucit ce‐i ieşea din nas şi pe la colţurile gurii, aşteptând să dispară ţiganul masiv care ieşise din templu şi ne cerceta bănuitor. 

A suspinat. 

— Iar într‐o zi, când boierul uitase uşa deschisă, josnicul animal a zărit afară o baltă cu glod şi mâl şi deodată s‐a repezit la ea chirăind, cu brocarturi cu tot, şi s‐a crăcit şi tăvălit grohăind în noroi cum îi este legea, uitând de blândele învăţături. 

M‐a cercetat trist, căutând să‐mi comunice durerea: 

— Eu sunt purcelul acela, Comandante, mai plin de lighioane necurate decât întreaga turmă în care mântuitorul a vârât dracii numiţi Leghiune. 

A plecat bălăngănindu‐se în frumosul lui costum ud între picioare. 

La câteva zile, prinzându‐mă iar la ieşirea din pisoar, cu ochi urduroşi şi injectaţi, mi‐a zis: 

— Comandante Dănuţ, eu sunt ca purcelul acela din poveste pe care l‐a găsit şi înfiat… 

— Un boier, i‐am şoptit. Ştiu. Uite. 

Şi i‐am întins, din economiile mele de copil, un pol, 20 de lei. 

— Du‐te, i‐am zis. Du‐te şi bea. mergi în legea ta, nu te mai forţa. 

A mototolit banii în pumn, s‐a pus să bocească tăcut şi a plecat spre bufetul gării. N‐aveam să‐l mai văd, dar mi s‐a spus că se străduise mult să se oprească din băut înainte de‐a cădea sub un tren. 

Intrând a doua zi în pisoarul renovat şi zugrăvit, am avut surpriza să‐i văd pe toţi duşmanii lui, cei care aşteptau ziua întreagă cu faţa la perete, întorcându‐se spre mine, coregrafic şi recunoscător, precum un cor antic, scuturându‐şi toţi mătărânga moale şi seacă şi cântându‐mi la unison: 

— Asta ţi‐e, bre, Comandanteeee.