E la moda prin presa bucuresteana a deplange degradarea acestui paradis de pripas care era Vama Veche si a publica ieremiade despre cum plaja mitica a intelectualilor “alternativi” a fost invadata de marlani care umbla cu sosete flausate in sandale sau slapi de plastic si care asculta – invariabil – manele date la maximum. Vaicareala afectata in jurul destinului acestui sat atipic, Vama Veche, a creat un “mit urban” care, precum toate miturile de acest gen, proiecteaza o imagine falsa folosind elemente reale.
Prima parte a mitului constă intr-un requiem dedicat solemn presupusei autenticitati pierdute a litoralului Marii Negre, autenticitate care ar fi fost distrusa de vulgaritatea ce ne-a napadit dupa 1989. Sigur, Vama Veche, sat situat pe granita cu Bulgaria, era intr-adevar in anii comunismului o oaza a intelectualilor marginali care veneau aici sa faca nudism si sa se convinga unii pe altii ca fac parte dintr-o categorie aparte, dintr-un fel de elita nemânjită de compromisurile cu politica sau de caracterul gregar al maselor de sindicalisti ce se dădeau cu nămol mai la nord.
A doua parte a mitului se rezumă la niste simple si nu prea abile artificii retorice. Potrivit celor care se vaicaresc in presa, Vama Veche ar trebui “salvată”, redată celor care o merita si care ar putea dupa aceea sa zburde iarasi acolo goi si superiori, netulburati de tentatiile modernismului si ale globalizarii, aidoma zimbrilor din Hațeg sau sturionilor, care nu pot fi pescuiți decat o data la zece ani.
Realitatea este insa mult mai simpla si linistitoare decat o sugereaza snobismul jurnalistic. In Vama Veche nu se aud niciodata manele (altfel decat din masinile unora), ci doar – enervant prin repetarea acelorasi benzi si discuri – hard rock si, din cand in cand, jazz. Atmosfera e la fel de delasatoare ca si “inainte”, se face si acum nudism, pe strada principala se plimba cersind anacronice spectre cu aspect de supravietuitori de la Woodstock, care dupa ce isi primesc doza de bere citesc pe plaja Octavian Paler si Paolo Coelho (in ce ma priveste, mai dezolant decat daca ar asculta manele), iar “mârlanii” si “cocalarii” sunt rapid identificati si ignorati.
Vama Veche revelează de fapt foarte bine clasa de mijloc a României de azi, in special cea tânără: o cultură “low key” atemporală, snoabă, dar cu urme de deschidere autentică, fluctuantă dar constantă. Corp gol, lipsă de inhibiții combinatâ cu frustrare permanentă; socializare afectată dar reală, pretenții etichetate drept anarhism, porumb fiert la un euro știuletele…
Cat despre mizeria reala si dezolanta a satului, ea este in primul rand rezultatul nonsalantei elegantilor tineri, “modiste” si “artisti”, care dupa ce danseaza desculti si umed-dionisiac pe plaja lasa in urmă sticle goale, chiștoace si bălți de bol alimentar nedigerat.
Dezastrul nonșalant se întinde in toate, de la vestimentație la hrană. Improbabile arătări, livide, anorexice, cu unghii de Morticia din Adams Family si suflet de fetițe speriate, bacantele desculțe din Vama Veche mănâncă in restaurante si terase unde mizeria este întreținută estetic. Hrana lor e compusă cel mai adesea din mici si șaorma, mâncarea naționala a românului. Peștele e in general pané si a fost anterior sistematic congelat. Observatorul strain care in mod implauzibil ar eșua pe coasta românească a Mării Negre ar fi inevitabil surprins de două fenomene rare: primul este o posăceală permanentă, afișată temeinic de intreaga populație, inclusiv printre boemii Vămii Vechi, care beau morocănos; cel de-al doilea este extrema dificultate – prin anumite parti ale litoralului chiar imposibilitatea – de a mânca pește proaspăt.
Mai multe despre asta aici, pe Europa Liberă:
Vama Veche și sociologia clasei de mijloc românești
Sub kitschul religios – plaja
Din nou despre pește și absența zâmbetului
—
One Response to Mitologia Vămii Vechi…
[…] trecute cineva se întreba cum de Vama a pierdut autenticitatea litoralului Mării Negre, și recunosc că m-am întrebat de vreo cîteva ori dacă nu cumva ploile excesive din ultima […]