Cleopatra, de ce minți?… că albina n-are dinți…
Primul vibrator din istorie?!… Un cornet cu albine. Anthropologul și psihologul Philippe Brenot afirmă, după o viață de cercetări, că regina egipteană Cleopatra inventase un cornet din papirus sigilat și umplut cu multe albine furioase.
Intr-un penetrant studiu despre istoria sexualității (care a fost transformat și în bandă desenată), Philippe Brenot afirmă așadar că acesta ar fi fost primul sex-toy pre-tehnologic.
Cornetul cu albine bate de departe gâștele sfintei Theodora, despre care cititorul diligent va afla imediat:
.

Nu vom ști niciodată ce l-a împins pe bravul general și prudentul cărturar Procopiu din Cezareea să dezvăluie, în ale sale Anecdota (Istoria secretă, cca. 550 A.D.) sumbrele taine ale curții Bizanțului și ale sexualității neînfrânate a împărătesei Theodora. Fapt e că această sfântă ortodoxă (a primit rangul de sfântă odată cu soțul ei în fața lui Dumnezeu, împăratul Iustinian) iese din paginile lui Procop mai degrabă ca o campioană a eliberării sexuale avant la lettre:

“Deși lucra cu toate cele trei găuri (ἡ δε κακ τριῶν τρυπεμάτων ἐργαζομένη), cu toate astea se plângea că Pronia cerească nu îi făcuse orificiile sfârcurilor mai mari, ca să poată practica o nouă formă de coit și prin acea parte a făpturii sale.

“Deseori, urcată pe o estradă, se despuia în fața argaților și se arăta lor. Obișnuia să se întindă pe dușumea, goală, iar sclavii desemnați pentru această îndeletnicire îi turnau pumni de grâu sau secară în potirul căscat al desfătării, unde gâște dresate se repezeau hămesite să ciugulească și să lovească cu ciocul pentru a înghiți boabele.

“Intr-atât de mare îi era desfrânarea, încât părea că ar avea o altă parte rușinoasă (alt vagin, την αιδῶ) în loc de gură (εν τῶ προσώπω), iar nu acolo unde femeile o au de obicei.”

Acest sinopsis care anticipa Deep Throat i-a pus atât de mult în încurcătură pe traducători, încât unii și-au zic că textul e viciat, sau că nu înțeleg ei ceva. Astfel, în traducerea din 1927 a lui Richard Atwater:

“So perverse was her wantonness that she should have hid not only the customary part of her person, as other women do, but her face as well. ” (“Emana atâta desfrânare, încât trebuia să-și acopere nu doar partea obișnuită a trupului, ci și chipul.” Ha?!!! Omul a torturat aici gramatica și sintaxa elinei bizantine)…

In schimb, în română, ne-am scoate pălăria cu o largă plecăciune în fața traducerii lui Mihăescu: “părea că are mădularul ruşinii în gură”, dar nu o facem, întrucât mădularul, aplicat la pudenda, e tradițional doar masculin… în vreme ce în greaca bizantină ta αιδοῖα se specializase în sensul homeric al “părților rușinoase” pentru ambele sexe.

Așa încât, Theodora avea o vulvă și în gură, en to prosopo (εν τῶ προσώπω). Cât de grăitor este, din această perspectivă, faptul că prosopon, “fața” în greacă, a devenit în română termenul pentru un ștergar: prosop, obiect de toaletă pe care Theodora nu prea părea să-l folosească.

Oh, iar interesul meu pentru Theodora e și personal. Mă mai cheamă și Theodor, cu H… Alexe Dan-Theodor.

 

În prosopul lui Hristos…

Εν πρoσώπῳ Χριστοῦ / [En prosopο Khristou] / lat. În persona Christi, spune Apostolul Pavel în Epistola II către Corinteni (2, 10), folosind termenul de faţă, figură, πρóσωπον, prosopon, pentru persoană.

Noţiunea de persoană e veche în filosofia europeană, iar termenul latinesc, persona, e foarte instructiv, întrucât, sub influenţa lui πρóσωπον, prosopon grecesc, care iniţial desemna doar faţa (πρóσ-ωπον, ceea ce se află înaintea ochilor), latină a dat acelaşi sens lui persona, care era… masca actorilor de teatru.

În privinţa lui persona, modernii au lepădat etimologiile forţate ale anticilor şi îl consideră pur şi simplu un împrumut etrusc, ipoteză întărită de descoperirea, într-un mormânt pictat etrusc, a unei fresce reprezentând un sinistru personaj mascat numit Phersu.

E legitim să ne închipuim că dacă personajul era suficient de frecvent în pantomimele etrusce care au dat teatrul roman, numele lui a putut deveni generic pentru personaj de teatru, persona. E ceea ce s-a petrecut în româna veche cu irozii, de la personajul lui Irod.

Ambiguitatea lui πρóσωπον, prosopon grecesc, în acelaşi timp faţă şi persoană, a influenţat profund şi limbile slave balcanice, unde obraz şi lice au luat ambele sensuri de persoană şi chip. Prin slavi, a fost influenţată şi latinitatea balcanică. Astfel, din limba neolatină dalmată, dispărută astăzi, a rămas în dialectele croate de la Adriatica termenul de faca (faţa) pentru o persoană. Splitska facă e un localnic de vază din Split. La fel, în româna nord-dunăreană: feţe bisericeşti, pentru ierarhii de rang înalt.

Că evoluţia lui faţă spre persoană în română, precum în faţă bisericească, nu a venit direct din greacă, ci prin intermediul slavilor, o arată şi faptul că în contactul tardiv cu grecii fanarioţi πρóσωπον, prosopon, rămas probabil dintr-un compus ce desemna o cârpă cu care se şterge faţa, a ajuns să desemneze în română… cârpa însăşi, prosopul.

Aceeaşi greacă fanariotă ne-a adus şi termenul de persoană, ipochimen, care, precum în evoluţia din latină care a dat persona, desemna la origine… actorul, hypokeimenon, cel care dă replică.