Lars Von Trier e din cei care își explică sistematic glumele. Ar fi un motiv suficient pentru a-i interzice filmul în săli de cinema, în special a-l interzice celor sub 18 ani, pentru că aceia, neavând umorul narativ închegat, ar putea crede iremediabil că așa se spune o poveste.
Partea a doua acum:
Ce-am văzut apoi în partea a doua (încă două ore și jumătate) e atât de incalificabil de complezent și rău peticit că abia după vreo oră am realizat că de indignare îmi lăsasem berile neatinse. (Eu văd filmele doar la cinema, în condițiile pentru care au fost făcute, nu trase de pe torrente, iar în Benelux, cum știm din Pulp Fiction, mergi cu berile în sală).
Complezent și rău ticluit, da… Când zic că Lars Von Trier e ca ăia care insistă să îți explice glumele după ce ți le-au povestit, o formulez la propriu. In această a doua jumătate (absolut de neînțeles pentru cine n-a văzut prima jumătate, să nu uităm că e vorba de două filme), toate glumele îți sînt explicate greoi. Mai întâi, personajele justifică atât de mult ce fac și de ce o fac, discutând Freud și patologii și filosofie politică și religie, încât regreți că nu ești acasă, cu un film de pe torente, da, ca să tai sonorul sau să sari până la următoarea scenă cu futai.
.
Pentru ce, da, pentru ce, e nevoie ca nimfomana să spună explicit, cu gura și în vorbe, că orgasmul e un fel de epilepsie și că privarea de sex îi dă unei nimfomane simptome de alcoolic? (Unele scene sînt chiar întărite explicit cu imagini de albine și păsări în paralel, de un kitsch atât de apăsător și nociv încât ar fi fost de ajuns ca o dictatură luminată să interzică filmul.)
Scenele sado-maso înlocuiesc erotismul, iar asta e ok… Idioții legislatori care au interzis filmul n-au văzut că acolo e de fapt mai puțină violență vizuală decât în Fight Club sau în ăla cu Isus biciut care îl făcea pe Mel Gibson să se umezească în aramaică.
Problema majoră este însă că Lars Von Trier e atât de autist de mulțumit de sine, încât amestecă fără nicio noimă sarcasm, sordid, disperare, patos ieftin, până când se ajunge la o absență totală de coerență… Orice se poate întâmpla de la o scenă la alta… Nu mai există suspens, nu mai există personaje credibile.
Ceea ce discalifică însă total ansamblul este felul școlăresc și apăsat în care își explică glumele. Femeia, nimfomana, e numită Joe. In cronica primei jumătăți, remarcam doar că are nume bărbătesc și că se fute cu oricine în tren și în toalete publice.
Joe, da.
Pînă să realizez de ce o cheamă Joe, admirasem reținut faptul că la un moment dat banda sonoră devine Sonata lui César Franck, aia pentru vioară și pian, care, cum se știe, l-a inspirat monstruos pe Proust. Atât de mult l-a inspirat, încât personajul compozitorului apare în filigran în romanul lui Proust, ca un vicios creator, cu aerele lui preoțești, și exact așa se întâmplă la Lars Von Trier, unde Sonata lui César Franck însoțește flshbackurile nimfomanei Joe. Apoi, Stellan Skarsgård (prietenul și actorul fetiș al lui Von Trier, cel din Breaking the Waves), confidentul lui Joe, cu aerele lui preoțești care ascund un vicios, îl amintește pe compozitorul din romanul lui Proust care stârnește memoria, așa cum o subliniază Sonata.
Dar de ce, oh, de ce trebuie Sonata să revină de încă vreo cinci ori de fiecare dată când avem un flashback?!!
Insă cel mai grav e mecanismul greoi în jurul numelui Joe.
Mai întâi, Joe nimfomana se duce la o cură de reabilitare, de dezintoxicare, ca la alcoolici anonimi, iar acolo, când se prezintă, spune “My name is Joe“… Dumnezeule, îți spui, doar nu și-a numit personajul așa doar pentru a face o aluzie greoaie la minunatul film al lui Ken Loach “My name is Joe“, despre un alcoolic ce nu se poate smulge din adicție?
Ba da, ba, pentru că la a doua ședință Joe insistă, prezentându-se iar: “My name is Joe“…
Insă, la urmă, după ce intr-o scenă jenant de previzibil ea își împușcă viciosul de salvator, banda sonoră pe genericul de final este… “Hey Joe“… Da!… Monstruos de școlăresc…
.
“Hey Joe, where you goin’ with that gun in your hand?/
Alright. I’m goin down to shoot my old lady, etc…”
.
Doar că aici o lady numită Joe își împușcă binefăcătorul. Da. Cu multe discursuri despre burghezie și injustiții sociale.
Cum? Dacă filmul are și ceva sex? Sigur, într-o scenă Charlotte Gainsbourg îi face un blowjob real lui Jean-Marc Barr… Durează două secunde și e prost filmat.
10 Responses to Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…
deci o laba…ca de obicei.
nu pot sa nu ma intreb cum de oameni atit de inteligenti, talentati (si da, sofisticati) precum acest lars von trier, nu reusesc niciodata sa scoata un produs “cinstit”. nu “genial”, aia nu iese tot timpul, dar macar “bun”, macar “cinstit”, onest, puternic, tulburator, care sa dea motive de reflectie, care sa imbogateasca spectatorul, sa-l faca sa-si puna intrebari, sa caute raspunsuri…
dar nu, se pare ca in ziua de azi nu se mai fac creatori de calibrul asta (oameni care ar fi fost niste artisti de rutina acu’ vreo citeva sute de ani…)
Reconfortant sa ma simt pe aceeasi lungime de unda cu cineva neatins total de “larsmanie”.
Un răspopit, de fapt… Am spus că pînă la Dogville am adorat.
La fel şi alţii…
Declaratia lui de la cannes a fost scoasa din context si a cerut scuze. El a glumit si a fost foarte ironic (ca lumea nu intalege umorul Danezi). Deci nu e nazist si nu simpatizeaza nazismul. In rest ai perfecta dreptate!
Evident ca nu e. Nici nu am zis ca e. Am zis ca a spus ca e…
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/01/01/nymphomaniac-cand-lars-von-trier-isi-face-mea-vulva/ […]
[…] alocuri, filmul are și ceva, conștient sau nu, din Idioții lui Lars Von Trier, mai ales în improvizata petrecere în pilea goală din final, ba chiar până și în felul in […]
Care sunt rubricile de cinema de incredere pe care le cititi? Ne puteti spune cateva? va multumesc.
Cele din Financial Times și din Observer / The Guardian.