—–
De ce nu este posibil ca latina sa fi evoluat din româna, iar nu invers, cum ne spune lingvistica?
Desi efortul de a demonta dementa teorie pare, pentru oamenii de bun simt, la fel de aberant ca si teoria insăși, in realitate lucrurile încep sa devină serioase. E drept, toate argumentele dacopaților, fără excepție, sint naive, ridicole, sau simplu – stupide. Ele trebuie insa demontate, unul cate unul, pentru că aceasta aberatie incepe sa fie luată in serios in presa mainstream, cum am văzut-o mai ieri cu un mare articol in EVZ si nu vrem ca mâine sa ajungă in manualele de școală, nici măcar in cele ” alternative”.
Una din cele mai simple demonstratii lingvistice este cea a evoluției limbilor romane din latină. Demonstrația e practic algebrică.
Astfel din latinismele (la acuzativ) :
Latină Română Italiană Franceză Spaniolă
—
Lactem Lapte Latte Lait Leche
Noctem Noapte Notte Nuit Noche
Octo Opt Otto Huit Ocho
Ce s-a întâmplat aici? Grupul consonantic latinesc -ct- a evoluat fonetic diferit in diferitele dialectele care au devenit limbi: -pt- in română, -tt- in italiană, -ch- [adică : -ci-] in spaniolă. Nici unul din acest grupuri secundare nu ar putea evolua fonetic invers spre -pt-… Mai mult, evoluția in româna s-a facut in paralel cu cea din albaneză, limba semi-latinizata, cum o arat in studiul de mai jos… Asa se face ca latinescul coxa a dat mai întâi in româna veche si in albaneza veche *copsa, care l-a rândul ei s-a diftongat in română: coapsă, in vreme ce in albaneza evoluția a mers si mai departe, p devenind f: kofshë, precum lui preot îi corespunde in albaneza prift (ambele de la presbyt)..
Unii termeni romanesti sînt latinisme atat de erodate, încât a presupune o evoluție inversă este nu doar imposibil, dar si ilogic. Astfel: sat (in româna veche fsat, asa cum in albaneza avem fshat, cu acelasi sens) vine de la fossatum, logic daca ne gândim ca satele aveau un șanț de apărare : fossa… Or romana nu a posedat niciodata un termen fossa, de la care sa vina sat…
Dar mai ales, trebuie avuta in vedere inrudirea subterana cu albaneza, subiectul studiului de mai jos.
Romana se inrudeste cu albaneza intr-o masura mult mai mare decit o accepta traditional linvistica si istoriografia din Romania. Ceea ce nu s-a spus inca pina acum este ca fondul latin al celor doua limbi, la origine surori, este identic si ca procesul latinizarii lor a fost simultan, urmand acelasi mecanism.
Rezumat al studiului pe care l-am publicat in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucuresti, Nemira, 2001 si pe care sint pe cale de a-l extinde, cu o argumentatie mult mai dezvoltata.
———————————
“Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne”
Cum se explică că numele de localităţi, chiar din munţii unde se pretinde că am stat un şir de veacuri, sunt de origine străină şi mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvînt, o mulţime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor nostri?
(PANU 1910, vol. II, p.10)
Lingvistica este unul din instrumentele esenţiale ale istoriei religiilor, culturii şi mentalitaţilor. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generaţii de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist in sensul concret de “persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare şi legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-şi sprijini afirmaţiile, aşa cum a făcut-o în celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare şi mai necontroversate în acea vreme. Astăzi, în schimb, ele pot fi uşor contestate în concluzia lor, aşa cum e contestată acum celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului “tripartit”, teoria trifuncţionalităţii societăţii indo-europene primitive.
Ca lingvist amator, Eliade era “angajat”. Abordînd episodic chestiunea originii limbii române, el a continuat acel misticism lingvistic şi cultural ce impregnează texte precum Destinul culturii româneşti, din 1953 (reluat în ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului şi implicit a limbii române sub aspectul unei fatalităţi şi al unui tot organic, ca o tragedie asumată de români şi, din nenorocire, ignorată de restul lumii: “Puţine neamuri se pot mîndri (sic!) că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80, discursul despre “limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (VERDERY 1994, p. 299).
Sigur, e mai comod să scrii că limba şi cultura română au o “dimensiune orphică şi zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) şi să practici ceea ce ar putea fi numit o “etnolingvistică” patriotică şi izolaţionistă, decît să studiezi, fără prejudecăţi politice sau culturale, relaţiile limbii române cu celelalte limbi din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca formării şi care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză. Relaţiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de lingviştii români, care reduc în mod tradiţional înrudirea la una pur lexicală şi încă şi acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorinţa de a sublinia deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd daca, şi indirect româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu particularităţile ilirei şi ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de concluzie.
Pentru lingviştii români de ieri şi de azi albaneza a rămas un idiom străin, suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor şi specialiştilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea “patriotismul greu de consecinţe” (CULIANU 1995, p. 169). Si, desigur, spaima că s-ar putea (să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decît ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singuri sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, “îşi merită soarta între Paraguay şi Albania” (ELIADE 1990, t. II, p. 94).
În realitate, relatiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime decît au vrut să o recunoască vreodată lingviştii şi istoricii români. Discursul dominant rămîne însă şi astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade, care califica româna drept un “miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: “se spune în română lup, lupul, lupului, etc. exact ca în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943, p. 19). Departe însă de a fi un “miracol istoric”, româna este o limbă neolatină care, printr-un proces de convergenţă, s-a modificat structural devenind o limbă balcanică. Bulgara şi macedoneana –limbi slave– au trecut prin acelaşi proces. Româna şi albaneza nu sînt aşadar singure în această situaţie. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, şi într-o mai mică măsură sîrba şi greaca modernă ceea ce a fost numit o “uniune lingvistică”, sau “uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviştii Weigand şi Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepţii, cum a fost Rosetti, care accepta conceptul de “uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI 1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română şi celelalte limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971). Lingviştii locali le-au respins prin argumente care în concepţia “clasică” păreau de nezdruncinat, ex.: “româna nu se diferenţiază structural de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor latine însăşi” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un alt concept, cel de “convergenţă” a limbilor. Trubeţkoi propusese deja această teorie a convergenţei, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI, 1987; RENFREW 1989).
Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică , al cărei vocabular de origine latină de-abia dacă-l depăşeşte cantitativ pe cel al albanezei şi a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei şi a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură lingvistică balcanică: atît româna şi albaneza, cît şi macedoneana şi bulgara, posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme, alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală şi sistemul pronominal al limbii române sînt de provenienţă latină, ceea ce nu este cazul în albaneză şi cu atît mai puţin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în ceea ce priveşte sintaxa şi structura frazei, româna, albaneza şi macedoneana sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte “moştenite din substratul comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză, etc. În realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei şi albanezei.
Sigur, unii termeni proveniţi din latină se întîlnesc numai în română, dar albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au dispărut. Mai mult, evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decît prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi. De altfel, mulţi termeni s-au îndepărtat mai mult în română de forma lor latină iniţială: alb. lepur, din lepor, -em, faţă de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus, faţă de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, faţă de rom. sat (vezi însă “în pădurea sfîntă a ta şi în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p. 219).
De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituţii şi concepte atît de importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar şi atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi. O serie de alţi termeni pe care îi credem româneşti sînt pure albanisme rămase în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar fi fost posibile.
Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parţial. (Trubeţkoi o numea, de altfel, o limbă “semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBETKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deşi masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal şi structura verbului.
Discuţia, de un secol şi jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă toate trăsăturile comune binecunoscute, şi pe care lingvistica românească încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna şi albaneza, mai sînt unite şi prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul “Cuvinte romanice comune albanezei şi românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează (urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste “cuvinte comune” în patru categorii, dintre care prima, cea mai importantă, cea care conţine cuvintele latine păstrate atît în albaneză cît şi în română, se reduce pentru el la 270 de termeni, care sînt, cu excepţia lui aer, aur şi argint, nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorinţa de a dovedi că asemănările lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir şi că nu e nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii celor două limbi, Russu prezintă şi o listă de termeni “autohtoni în română dar care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alţii prezintă asemănări evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferenţele în fonetism au nevoie de unele explicaţii. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenţi în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire, a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă, iar alţii, “fără etimologie”, precum bordei, se explică de îndată: borde=gaură în albaneză. La fel de sistematic, Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei şi albanezei la “vreo 70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include şi căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză, iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/Să zbor pe minunatele înălțimi. Esad Mekuli in PODRIMJA şi HAMITI 1979)
Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin comun românei şi albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asmenea anchete ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, convieţuirea celor două popoare de agricultori şi păstori seminomazi a continuat şi după această latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a mai fi înţelese.
Concordanţele fonologice
Exemplele pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol. După o ruptură geografică şi culturală greu de situat în istorie, cele două limbi au urmat o evoluţie fonetică divergentă, evoluţie care aminteşte ceea ce s-a întîmplat în spaţiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei şi portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariţia unui ş în portugheză înainte de t sau p, sau în poziţie finală, faţă de s în spaniolă. Un fenomen similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor două limbi există o corespondenţă automată sh (ş) albanez – s românesc, precum în shigjetë : săgeată; shkallë: scară; shëndét: sănătate; short: soartă; shtrat: strat; ngushtë: îngust; trisht: trist; kreshtë: creastă, etc.
În notarea grafică –pur convențională şi relativ recentă– a limbii albaneze, ë reprezintă un ă sau un î, atît în termenii derivati din latină: armë: armă; pulpë: pulpă; turmë: turmă, cît şi în termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë: pungă. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma: arma; pulpa: pulpa; qafa: ceafa. q reprezintă aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în “cireadă”: qepë-ceapă (diftongarea română a intervenit recent, după venirea slavilor; aşa se face că slavonismul pola dă polë in alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme au trebuit să se pronunţe identic, dar care în română au cunoscut aceeaşi diftongare: pemë: poamă, etc.; pemë desemnează însă, în acelaşi timp, şi pomul, arborele fructifer, fiind simultan pom şi poamă: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în română şi -f- în albaneză: luftë : luptă; luftëtar: luptător; kofshë: coapsă. LL este un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic corespunde unui r românesc (qjell: cer; fill: fir, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
Reconstituind corespondenţele fonetice şi etimologice, putem determina în acelaşi timp care sînt termenii împrumutaţi de română din albaneză, şi care sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, “mazăre” se arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmaţiilor contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer), întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice româneşti, care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în poziţie intervocalică, să-i corespundă -z- în română, limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-, identică cu th din articolul englezesc the, (cf. bardhë>barză; despre trecerea lui -ll din modhullë la -r din mazăre vezi paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniţi dintr-un vechi fond comun, unui dh- albanez arhaic îi corespunde automat în română dentala d-, ex.: shurdh : surd; gardh: gard.
Odată stabilite aceste corespondenţe, unitatea lexicală iniţială dintre română şi albaneză devine imediat vizibilă şi uşor de reconstituit: qjell: cer, shigjetë: săgeată, shkallë : scară. Më pëlqen muzika: îmi place muzica, etc. Verë şi pranverë (vară şi primăvară), fshat şi qytét (sat şi cetate), katund şi kolibe (cătun şi colibă, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud). Coincid pînă şi numele populare ale lunilor, de ex. scurtul (februarie)~shkurt, sau cireşar (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, “în cătune, în colibe, în bordeie” (apud NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicţionarele româneµti ca fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la albanezul borde, gaură, ne va arăta pe dată etimologia).
Concordanţe lexicale
Concordanţe lexicale între română si albaneză sînt prea numeroase pentru a fi trecute în revistă aici. Ele acoperă toate domeniile vieţii sociale şi economice, raporturile familiale, obiectele cotidiene, animalele, plantele şi fenomenele naturale:
korb: corb; fashë: faşă; faqe: față; mort: moarte; kreshtë: creastă; mëngë: mînecă; mërqinje: mărăcine; mështeknë: mesteacăn; mashkull : mascur; eshkë: iască; rrotë: roată; shkëndije: scînteie; shesh: şes; shëndét: sănătate; shkallë: scară; shkencë: ştiinţă (unde termenul albanez e mai apropiat de latinescul scientia);
paqe: pace; ligj: lege; gjyukatë: judecată (v. giudecată); kryq: cruce; ushtrí-ushtria: oştire-oştirea; shigjetë: săgeată; shigjetàr: săgetător (arcaş);
kalë: cal; peshk, pl. peshq: peşte, pl. peşti; paret: perete; pulpë: pulpă; turmë: turmă; shekull: secul, secol; qendër: centru;
Verbe: shkëmbej: a schimba; mërmërij: a murmura; shkruaj: a scrie; tradhtí: a trăda (de aici: tradhtár: trădător).
Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ Ce caută acuma?, altfel zis: Ce mai vrea? Unele adverbe au fost însă preluate fără a mai fi înţelese, în expresii reconstruite prin analogii semantice. Mulţi termeni albanezi prezenţi în română au trebuit, de la o vreme, proptiţi prin alţi termeni, ca un fel de proteză semantică, atunci cînd sensul lor iniţial a început să se piardă, de exemplu: kuk, care înseamnă în albaneză “singur”, a fost întărit în “singur cuc”; în expresia ghiuj bătrîn, om în vîrstă şi ramolit, ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic. “Ghiuj bătrîn” a fost format prin acelaµi procedeu protetic ca şi “moş bătrîn”. Anumite forme verbale albaneze au dus la expresii adverbiale în româneşte: de la verbul rras: a umple cu vîrf, a îndesa ceva în ceva, avem în română “plin (umplut) ras”. Expresia “a cădea într-o rînă” trimite la participiul verbului bie, a cădea, care e rënë, căzut.
În cazul lui minte – alb. mend, mentë, mendje, se remarcă nenumărate calcuri reciproce de la o limbă la alta: a-şi pierde minţile: luaj mendsh; a tine minte: mbaj mend; om cu minte: njeri me mend; a-şi aduna minţile: mbledh (litt. a împleti) mend.
În alte situaţii, raportul singular-plural prezintă o inversare între albaneză şi română, cf. kryq, pl. kryqe: cruce, pl.cruci. În albaneză kryq poate fi însă şi un adverb, însemnînd “în cruce”, “încrucişat”. Este ceea ce întîlnim în anumite vechi expresii munteneşti: “li se făcu calea cruci” (Ispirescu, Greuceanu).
În sfîrşit, există şi o categorie de împrumuturi care au produs alunecări semantice: alb. vjeshtë, toamnă, a dat în română “veşted”, “a se veşteji”. DEX-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române) propune însă o etimologie latinească forţată: *vescidus, din vescus.
Foarte multe corespondenţe există între română şi dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei, în jurul oraşului Vlora şi spre graniţa cu Grecia: ex. qimitér: cimitir. (Celălalt mare dialect albanez este cel gheg, vorbit în nordul Albaniei şi în Kosovo.) Este revelator şi faptul că dintre graiurile aromâne din Balcani cel mai apropiat de daco-română este dialectul meglenit, cel mai marginal, vorbit în Grecia şi în partea de sud-est a Macedoniei. Tot aşa, majoritatea termenilor slavoni timpurii din română se explică mai degrabă printr-un împrumut direct din macedoneană decît din bulgară, cum se afirmă tradiţional.
Albaneza şi româna mai sînt înrudite şi printr-un lung şir de termeni culturali care pentru Eliade erau o dovadă în plus a latinităţii, cum o afirma într-un volum de studii în care analiza unele teme ale folclorului şi religiilor vechi din România. Aşa este termenul zînă, pe care, urmînd tradiţia filologică românească, Eliade îl deriva din Diana (ELIADE 1970, p. 73). Albaneza posedă însă un termen identic, zanë, cu articolul hotărît zana. Mai mult, şi în albaneză există expresii formate cu acest cuvînt şi care desemnează un om aflat într-o stare psihologică specială, un om cuprins de zîne, zănatic. Acolo însă unde în română sensul a devenit negativ sau pejorativ (zănatic), în albaneză el păstrează o valoare şi o funcţionalitate pozitive: trim si zana este un om de foarte mare curaj, curaj deţinut prin aceeaşi investitură magică prin care zănaticul iese din ordinea socială.
Tot aşa, ELIADE 1970 conţine un întreg capitol despre Dragoş şi vînătoarea ritualică a bourului, ca animal totemic aflător la temelia mitului fondator al Moldovei, dar Eliade ar fi fost probabil nedumerit să afle că bour, care provine, e drept, din lat. bubalus, nu poate fi despărţit de albanezul buall, mai apropiat fonetic de *bubal-. Acest buall ne permite să urmărim istoria derivării fonetice a bourului românesc: unui -ll (l dur) în albaneză îi corespunde sistematic, în cuvintele derivate din latină, un -r românesc (caelum>qjell=cer, scala>shkallë=scară, etc., ergo: bubalus>buall=bour). Arheologia lingvistică ne va permite cîndva să delimităm valurile succesive de contacte dintre românofoni şi albanofoni, dar că a fost vorba de contacte repetate în timp, însă fără o continuitate, ne-o arată încă odată această simplă ecuație buall=bour. Numai prin ea se explică straniul îndemn pe care ţăranii români îl adresează exclusiv vitelor: “Hăis, boală”!, îndemn în care locutorii români nu mai percep sensul albanezului buall, reîmprumutat şi trasformat, printr-o etimologie populară, în boală, vagă insultă aruncată unei vite de tracţiune chiar şi atunci cînd nimic nu ar justifica vreo animozitate din partea stăpînului.
“Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne.”
Stăpîn e, ca şi vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviştii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. In macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne şi cu albaneza, stopan are sensurile de 1.proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soţ. Adjectivul stopanski înseamnă economic, de economie, gospodăresc. Stopanstvo este în macedoneană economia în general, chiar şi economia naţională. In albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un brînzar, omul care face brînza la stînă. Stim cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schiţate mai sus, grupul consonantic iniţial st- a evoluat istoric în albaneză spre şt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intraţi in mod identic, din latină, atît în albaneză cît şi în română: alb. shtat, rom. stat; alb. shtrat, rom. strat (aici pînă şi pluralul fiind identic: shtretër-straturi); alb. shtremb, rom. strîmb; alb. shtrëngoj, rom. a strînge; alb. shtupoj, rom. a (a)stupa; alb. shtrigë (vrăjitoare), rom. strigă. (Cum era de aşteptat, toţi aceşti termeni de origine latină, care nu fac decît să apropie, lexical, albaneza de română, sînt lăsaţi de obicei deoparte atunci cînd se discută înrudirea celor două limbi.) Evolutia fonetică a lui st initial spre şt avut loc chiar şi în termenii pe care româna şi albaneza i-au împrumutat împreună din slavă: alb. shtërg, rom. stîrc, sau în termenii comuni neexplicabili prin latină sau slavă: alb. shterp, rom. sterp.
O evoluţie identică a cunoscut grupul sp, de ex.: alb. shpatë, rom. spadă; alb. shpirt, rom. spirit; alb. shpuzë, rom. spuză; alb. shpëlaj, rom. a spăla. (Acestui verb i se sugerează în dicţionare o etimologie şubredă, din lat. ex-per-lavare (!?) De fapt, etimologia lui a spăla nu are nici o importanță pentru subiectul nostru, acest verb fiind, indiferent de originea sa, o altă dovadă a strînsei convieţuiri româno-albaneze într-o epocă pe care în stadiul actual încă nu o putem determina cu exactitudine, dar care a urmat în mod cert perioadei latinizării.)
Stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie iniţială, dintre sh (ş) albanez şi s românesc, devine limpede că stopán nu poate fi decît un împrumut recent în albaneză. Dacă termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformărilor fonetice, shtëpán (i.e. ştăpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albaneză fie din slava macedoneană, fie din aromâna vlahilor din Balcani, sau din proto-română. De fapt, după cum vom vedea, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.
Albaneza deţine un termen care pare a deriva dintr-o rădăcină identică cu cea din stăpîn: este arhaicul, prin fonetismul său actual, shtëpí, casă. Faptul ca forma veche – şi aşteptata- a cuvîntului, n-a putut fi la origine decît *stëpí (*stăpí), ne este dovedit de catre neo-grecescul spiti, casă, care pare a veni din latinescul hospitium, si care a dat, printr-o metateză, forma albaneză, înainte de evoluția fonetică, în aceasta limba, a lui s inițial spre ş. In virtutea legilor foneticii si a semantismului său, românescul stăpîn nu poate proveni decît de la acest vechi *stëpí (*stăpí) albanez. În albaneză, shtëpí ia această terminaţie -n în expresii locative, cum e në shtëpinë, “în casă”.
Pornind de aici, chestiunea originii termenului stăpîn se limpezeşte uşor. Benveniste, într-un articol celebru reluat în BENVENISTE 1969, pp. 87-92, a analizat relaţia strînsă care există în multe limbi indo-europene între numele casei şi cel al stăpînului, stăpîn luat în sensul de persoană care dispune de o autoritate totală asupra familiei, precum şi asupra slugilor şi a oaspetelui. În societatea patriarhală indo-europeană primitivă, nevasta, oaspetele şi sluga se adresau cu toţii stăpînului casei cu acelaşi termen, sistematic derivat din cel care desemna casa: lat. dominus (< domus), sanscrită dam-pátih, gr.v. dem(s)-potis > despotis, lituaniană vis-pats. Ipoteza lui Benveniste se poate verifica, de altfel, invers, simetric, în negativ: în limbile în care numele stăpînului e derivat din cel pentru casă (v. domus>dominus), numele “slugii”, al “servitorului” provine, alternativ, tot din acesta, cu un alt sufix: lat. domus>dominus-domesticus, gr. de(m)spotis în paralel cu dmós (servitor), etc. Or, sluga, servitorul e numit în albaneză shtëpiak, “casnic”, de la shtëpi, “casă”, cu sufixul de apartenenţă -ak, precum în romak (roman, de la Roma). Este limpede că *shtëpan/stăpîn în fața lui shtëpiak/servitor nu este altceva decît ceea ce e dominus în faţa lui domesticus.
Stăpîn se arată aşadar a fi unul din numeroşii termeni comuni românei şi albanezei şi care nu există în aromână sub formă substantivală. În aromână rădăcina e numai verbală (stãpuescu=stăpînesc), iar o asemenea asimetrie între română şi aromână nu poate să nu suscite unele interogaţii, dat fiind că se consideră îndeobşte că aromâna a avut un contact mult mai prelungit cu albaneza decît daco-româna. În realitate, foarte multe elemente lexicale par să indice contrariul.
Cuvînt
Ceea ce ştim despre evoluţia limbii şi a societății româneşti nu ne ajută cîtuşi de puţin să înţelegem saltul semantic de la latinescul conventum la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de cuvînt în monumentala sa Istorie a limbii române, mai degrabă decît să umple un gol oferind cine ştie ce explicații şubrede (ROSETTI 1968). Dar, totul se limpezeşte pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuvent-cuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă institiţie albaneză, care a funcţionat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă. “Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ţinea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(MALCOLM 1998, p. 17) De aici, de la sensul de “adunare”, s-a trecut la cel de “discuţie în comun”, “dezbatere”, şi, în cele din urmă, “vorbă”, “cuvînt”. Termenul şi-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, adunare, a evoluat în Balcani în sensul de “cuvînt”, “vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, “cuvînt”, “discurs”, “adunare”, zboruva, “a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, adunare, în zbor, cuvînt, sub influenţa kuvënd-cuvîntului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat şi zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, “vorbesc”, “a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.
Româna nord-dunăreană are la rîndul său a sporovăi, prezentat în dicţionare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, “probabil contaminare între a spori şi a ciorovăi” (sic!). A sporovăi nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, “a vorbi”. Mai mult, derivaţiile din kuvënd/cuvînt sînt paralele în română şi în albaneză: kuvendój=a cuvînta, kuvendár=cuvîntător. Înainte de a fi un exemplu de latinitate şi de “miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale convieţuirii strînse a românilor în acelaşi spaţiu cu albanezii şi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.
A se perinda
Tradițional, se consideră că etimologia lui “a se perinda” este pe + rînd, expresie adverbială transformată în verb. Paluzibilă la prima vedere, explicația nu rezistă analizei, din punct de vedere fonetic şi semantic. Cuvintele derivate etimologic din rînd nu îşi deschid vocala: î rămîne î, ca în a rîndui, rînduială, etc, şi nu devine niciodată i. Nu există nici un alt exemplu în care rînd (alb. rend) să fi dat -rind-. Etimologia tradiţională a lui a se perinda este, în mod evident, o falsă etimologie, la fel de naivă ca şi cînd am spune că adverbul curînd (dat de dicţionare ca provenind dintr-un plauzibil lat. currendo) ar veni de fapt de la cu + rînd. Iată de ce, urmînd logica transformărilor fonetice, a se perinda nu poate proveni din rînd. De altfel, în vechime românii nici nu spuneau pe rînd ci pre rînd, cum scrie Miron Costin.
In schimb, albaneza posedă un termen apropiat fonetic: perëndim este apusul soarelui. Paradigma semantică a rădăcinii perënd- este foarte complexă. Unul din sensurile principale este cel de “declin”, sau de “apus” în toate înţelesurile cuvîntului. De aici perëndim i diellit, apusul soarelui. Perëndim mai înseamnă apoi şi “Apusul”, sau ” Occidentul ” geografic. Perëndúar este ceva care s-a dus, sau a dispărut: despre un timp dispărut pentru totdeauna se poate spune kohë i perëndúar, aşa cum şi în română se spune despre timp că “se perindă”. Dar, şi mai straniu, Perëndí este în albaneză Dumnezeu (perëndí, zeu, perëndía, zeiţă).
Or, sensul principal, în limba română, al lui a se perinda este cel de “a merge prin multe locuri”, “a hălădui”. Dicționarele române au inversat, dintr-un zel etimologic, sensurile, împingîndu-l pe “a hălădui”, “a cutreiera” pe ultimul loc şi punîndu-l mai în faţă pe “a trece”, sau “a veni unul după altul”, sens apărut tîrziu şi numai prin analogie cu pe rînd.
În latina imperiului decăzut, “a merge prin multe locuri”, “a hălădui”, “a cutreiera” se spunea divagari, iar majoritatea limbilor neo-latine au păstrat acest termen. In portugheză şi în catalană, divagar nu însemnă altceva decît “a rătăci dintr-un loc în altul” (sensul secund de “a se îndepărta de subiect într-o conversaţie”, “a divaga”, nu a apărut decît tîrziu, importat din franceza Evului Mediu). In română, termenul divagare lipseşte însă. El a fost înlocuit cu altele, de formaţie locală, însă tocmai asta ar trebui să dea de gîndit. De ce a fost înlocuit divagare prin perindare? Oare nu pentru că tracii, sau dacii, încă numai sumar bilingvi, au raţionat, la rîndul lor, printr-o falsă etimologie, crezînd că di-vagare este de fapt diva-gare şi că are ceva cu Dumnezeu, sau cu vreo zeiţă? Că doar diva, care le părea a intra în compoziţia lui divagare însemna “zeiţă”, ceea ce i-a făcut pe strămoşii nostri să traducă, în mod absolut natural, pornind de la ceea ce numim astăzi o etimologie populară, div- prin perëndi-, divagare prin perindare. Faptul că perindarea soarelui a avut de-a face, semantic, cu Dumnezeu, ne-o arată o altă proliferare balcanică a albanezului dielli perëndon, paralelă cu cea din română: Sandfeld amintea neo-grecescul o ilios basilevei, altfel zis, ca în română, “soarele a-sfinţeşte”, i.e. devine sfînt (SANDFELD 1930, p. 67).
Creier
Evoluţia fonetică a lui creier din latinescul cerebellum, cum găsim în DEX, e neverosimilă. O asemenea derivaţie ar fi produs în română ceva precum “celber”; de altfel, varianta veche a cuvîntului este crier. Creier nu e altceva decît pluralul albanez krerë, capete (de la krye, cap). (Cf. “Ishin afro dy mijë krerë./Erau aproape două mii de capete.”, Marcu 5: 13.) Că şi în română era iniţial un plural o ştim de la cronicari, care nu foloseau forma creier, ci numai crieri, la plural. Si astăzi spunem creieri, la plural, în multe expresii cotidiene, dintre care în unele termenul încă mai păstrează sensul iniţial de “cap” sau “vîrf”: cf. “în creierii munţilor”.
Semantic, e revelator şi faptul că atît în albaneză cît şi în română termenul cap, în română uneoriv sub forma capăt, mai are şi sensul de ” început “, ” sursă “, de exemplu capătul unui rîu, sau sensul de “sfîrşit”, identic cu cel luat în albaneză de krye.
në krye të gjashtë muajv : la capătul a şase luni, adică după şase luni
në krye të tryezës : în capul mesei, în capul trapezei
Si aici, apropierea între română şi albaneză se face prin dialectul tosc, vorbit în sudul Albaniei. Este interesant faptul că un plural a putut fi înţeles ca un singular, invers de ceea ce se petrecea de obicei.
False plurale, false etimologii
În albaneză există o serie întreagă de termeni sfîrşind în -q, pronunţat -ci, care au fost luaţi în română drept forme de plural: ex. kopaq, ciomag, bîtă, trunchi, de la care în română s-a format singularul copac. În anumite dialecte româneşti se folosea încă recent forma singulară copaci, ca în albaneză, de exemplu, în basmele culese de Ispirescu: “luă zmeul un copaci”, “d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci”(Tinereţe fără bătrîneţe), “Copaciul subt care se adumbrise era măreţ” (Cele douăsprezece fete de împărat), etc.
“Brad” oferă un alt exemplu de evoluţie a unui fals plural. Nimeni nu a contestat faptul că “brad” corespunde albanezului bredh. Vocalismul lui “brad” este însă aberant (teoretic, dacă era un împrumut ne-am fi aşteptat mai degrabă la “brez”), iar pe deasupra faptul că lui -dh final îi corespunde în română -d pare mai degrabă să sugereze o origine comună, traco-iliră, iar nu un împrumut dinspre albaneză spre română (cf. gardh-gard, surdh-surd). Ciudăţenia este însă numai aparentă şi se explică însă dacă acceptăm că bredh a putut fi unul din termenii pe care locutorii (proto)românei l-au privit în mod natural, datorită formei sale, ca pe un plural. La rîndul său, pluralul albanez bredha, brazii, ne indică originea numelor unor localităţi alpine din România care se numesc “Breaza”, i.e. “locul cu brazi”, sau, spre Maramureş, vîrful Breaza şi Culmea Brezei. Pornind de la bredh-bredha, daco-românii au reconstruit un singular “brad”, după modelul alternantei pradă-prăzi, văd-vezi. Altfel zis, un z palatal în finalul cuvîntului flexionat e reconstituit automat ca un d dur în finalul rădăcinii. La rîndul său, “brad” a dus la consolidarea pluralului brazi, forma albaneză cu -e (v. bredha) supravietuind numai în toponime (Breaza, etc.) unde pe deasupra a cunoscut şi diftongarea proprie limbii române.
Cazul nu e rar, şi multe din toponimele neexplicate ale României actuale capătă un sens atunci cînd sînt interpretate cu ajutorul limbii albaneze. Foarte multe denumiri de localităţi alpine care sînt compuse împreună cu Gura (Gura Humorului, Gura Motrului, etc.) trimit de îndată la alb. gurë-gura, piatră. Nemira, numele unui masiv din Carpaţii Orientali corespunde toponimului kosovar Bjeshkët e Nemura, Piscurile Blestemate (pisc e dat în dicţionarele româneµti ca fiind fără o etimologie cunoscută; bjeshkë e în albaneză o poiană alpină). Numele provinciei Dacia Maluensis se lămureşte prin albanezul mal, munte (cf. Malësi, regiunea muntoasă din nordul Albaniei). Tot aşa, numele munților Carpaţi nu se explică decît prin albaneză: karpë = piatră, ceea ce sugerează în acelaşi timp o interpretare plauzibilă a numelui dacilor carpi, după cum, tot prin albaneză se interpretează cu certitudine numele burrilor, unul din cele mai puternice triburi dace, a căror cetate, Burri-dava, se afla pe lîngă Rîmnicu-Vîlcea (cf. PÂRVAN 1992, 223. sq): burr- trimite deîndată la alb. burrë: om, bărbat. în acea regiune, pe valea Oltului a fost consemnat, de altfel, pînă recent, termenul popular de boreasă, un sinonim pentru “femeie”, pe care lingviµtii români au preferat să-l facă să provină dintr-un ipotetic “boiereasă”, întrucît “în ţara Oltului ţăranii au fost înnobilaţi, adică făcuţi «boieri» (sic! CAZACU, B. µi R. TODORAN, 1965, p. 43)”. Boreasă, format de la burrë, prezintă însă sufixul feminin arhaic -easă, comun românei şi albanezei şi care a fost foarte productiv în ambele limbi. Prin el au fost creaţi termeni ca mireasă de la mire (v. alb. mirë=bun), sau împărăteasă de la împărat (la fel în alb. mbret>mbretëreshë, sau chiar perëndeshë, regină, în dialectul albanez din Sicilia; cf. SANDFELD 1930, p. 67; v. pentru perëndi mai sus).
Boreasă nu e singurul caz în care, evitînd să exploreze relaţiile limbii române cu cele balcanice cum e albaneza, lingviştii români au preferat să propună etimologii în care probabil nici ei înşişi nu credeau. Să luăm termenul românesc popular chiul, de la care a fost format verbul a chiuli. Chiul se află într-un vizibil raport de rudenie cu adverbul albanez qyl, popular şi argotic, care se traduce prin “gratis”, sau ceva obţinut “prin înşelăciune”. De aici, printr-un împrumut dinspre albaneză spre română s-a putut ajunge în mod firesc la o expresie cum e “a trage chiulul”. Este numai o supoziţie, pentru că, în acelaşi timp, atît chiul cît şi qyl ar putea foarte bine să urce împreună pînă la turcescul külahçi, care desemnează un trickster, un scamator, cuvînt preluat în română sub forma chiulangiu. Oricare ar fi originea termenului, corespondența chiul-qyl se verifică prin echivalenţe fonetice similare: unui c- arhaic în poziţie iniţială îi corespunde deseori în albaneză, chiar şi în multe latinisme, q-, pronunțat astăzi aproximativ ci-, ca în cer, ex. rom. cîine-alb. qen, rom. căprior (de la acoperiş) – alb. qepër, rom. car-alb. qerre. Palatalizarea lui c în albaneză este un fenomen relativ recent şi secundar, lucru dovedit de masa de turcisme care au fost preluate în albaneză prin palatalizarea lui k (Kazim>Qazim, Kerbala>Qerbela, tekke>teqe). Oricum, identitatea lui qyl şi a lui chiul mai e dovedită şi prin compararea altor turcisme intrate simultan în albaneză şi în română: qyp=chiup, din tc. küp, deci qyl=chiul.
Din prudentă, DEX-ul pomenea încă, în ediţia sa din 1958, ipoteza plauzibilă a derivării lui chiul din turcescul külahçi, deşi fără a mentiona termenul albanez echivalent. Iată însă că, dintr-un exces de zel, ediţiile recente ale DEX-ului, cea din 1984 şi cea din 1996 propun, ca sursă pentru chiul, un ridicol şi inexistent frantuzism: [tirer au] cul!
Foarte
În dialectul gheg din nordul Albaniei şi din Kosovo fort, foarte, se foloseşte exact ca în română. Aµa se face că în zona oraşului Scutari se spune mir fort, sau fort i mir: foarte bine, iar comparativul de la mir este ma i mir: mai bine, şi tot aşa ma i shkurt: mai scurt, etc. Tot în zona Scutarilor, fostul consul austro-ungar din Janina, Julius Pisko, notase, acum mai bine de un secol, caracterizarea unui rîu: asht fort i rebt, i.e. “este foarte repede”. În acea regiune, sat nu se spunea altfel decît katun iar calul, care în albaneza literară e kal(ë), devine spre Scutari un arhaic kval, ca pentru a arăta dinadins că vine din caballus (exemple extrase din PISKO 1896). Tot aşa, nu numai că pluralul de la kal(ë) este kuaj, ca în româneşte cai, dar albanezul merge şi el kaluar, altfel zis călare, fiind atunci un kalorës:călăreţ. Si, în sfîrşit, diminitivul de la kal(ë) este în albaneză kalush, care a ajuns să desemneze în română acea bucată de lemn ce se înfundă în gura animalelor sau a oamenilor torturaţi.
Un sinonim cu fort este shumë, care corespunde românescului sumă: (din lat. summa). Ca si sumă în româna veche, shumë este în albaneză un adverb ce poate indica o cantitate, sau care înseamnă pur si simplu mult. Un personaj dintr-un roman al lui Kadare întrebat dacă dispune de multe hărţi răspunde afirmativ: “shumë harta”. Sau:
“– Është shumë larg? / – Este foarte departe?
– Besoj një orë me karrocë. / – Cred că o oră cu căruța.”
(KADARE 1990, p. 43)
Eu unul/eu una
Unë este în albaneză pronumele pesonal de persoana întîia, eu. De aici, prin analogie, formula eu unul (eu ună), unde un termen valah întăreşte unul albanez, precum în ghiuj bătrîn, sau tot aşa cum persoana întîia a verbului a avea, am, a fost calchiată după albanezul kam, eu am. Lingviştii au remarcat de mult forma aberantă a verbului a avea la persoana întîia singular, unde terminaţia -m nu se justifică decît prin analogie cu albaneza.
A canoni
A canoni, sau a canuni, “a chinui”, pune de asemenea o problemă etimologică şi istorică, întrucît, deşi proveniența termenului e limpede, el venind dintr-un kanon sau kanun grecesc sau turcesc, e mai puţin limpede despre ce fel de canon, sau lege, ar putea fi vorba. E ştiut în schimb că viaţa albanezilor, în special a celor din nord, din Malësi, a fost reglementată din noaptea timpurilor şi pînă în zilele noastre de celebrul Kanun, set de legi orale atribuite legendarului Lek Dukagjini. Importanţa Kanun-ului pentru cultura albaneză este covîrşitoare, el acoperea toate aspectele vieţii sociale (cf. MALCOLM 1998, pp. 17-19), dar mai ales regulile răzbunării, ale vendettei traditionale a albanezilor. Elementul fundamental al Kanun-ului, şi odată cu el al întregului cod social al albanezilor, este besa, cuvîntul de onoare, a cărui încălcare atrage după sine moartea. Bessi era şi numele unuia din cele mai importante triburi tracice. Besa a dat o serie de termeni derivati în albaneză, printre care besoj, a crede, ceea ce sugerează o explicație a unui vechi nume de familie românesc cum e Besoiu. Multe nume de persoană româneşti dintre cele mai vechi sînt fie explicabile prin albaneză (ex. Delia < delja, mioară, oiţă), fie se întîlnesc în cronici care îi situează pe purtătorii acestor nume în Balcani, în zona Kosovo-ului de azi sau în Macedonia (cum este banalul nume macedonean Mirce/Mircea).
Alte latinisme arhaice au dispărut din română, ele fiind în continuare uzuale în albaneză: acel a deşidera (a dori) în faţa căruia se extazia Noica nu este altceva decît albanezul deshiroj. Un exerciţiu de exegeză culturală dintre cele mai profitabile ar fi cel care ar consta în compararea sistematică a vocabularului “rostirii româneşti”, pus la punct de Noica pentru a dovedi specificitatea culturală şi filozofică a graiului românesc (NOICA 1996), cu termenii corespondenţi din albaneză. În bună parte, acest vocabular s-ar găsi îmbogăţit cu perechi identice, începînd chiar cu acea prepoziţie întru, alb.: ndër (tot de la intro). Spre deosebire de română, unde a învins prepoziția mai scurtă în, albaneza îl foloseşte şi astăzi în mod curent pe acest ndër, spunînd de ex. ndër male: la munte, aşa cum Neculce putea spune “fost-au bisericuţe de lemn întru acel deluşor”. Pentru Noica, în asemenea cazuri “întru reuşeşte să aducă o transfigurare” în limbă (NOICA 1996, p. 34) Pe lîngă această transfigurare, albanezul ndër mai aduce însă şi o explicaţie fonetică plauzibilă adverbului derivat îndărăt, pe care dicţionarele îl dau ca provenind dintr-un greoi şi neatestat latinesc in-de-retro.
Rost, care dă chiar titlul cărţii lui Noica (Rostirea românească) nu poate fi separat de albanezul rast, întrebuinţat de multe ori în mod identic: siç është rasti: cum este rostul, cum e cazul; në rast luftë: în caz de luptă, dacă e rost de luptă; në rast nevoje: la un rost de nevoie, eventual, etc.
În temeiul codrului, era titlul unuia din capitolele Rostirii, în care Noica, exaltîndu-se asupra acestor trei cuvinte, îl amintea pe Heidegger, care spunea că atunci “cînd mergi prin pădure, mergi prin cuvîntul pădure” (NOICA 1996, p. 113). Temei, temelie, sînt grecisme prezente şi în albaneză (themelí). Albanezul poate spune, dacă-i mulţumit de fundaţiile casei, themel i shëndoshë/temelie sănătoasă. Cît despre kodër, kodra, sau kodrinë, ele s-au specializat în albaneză cu sensul de “colină”. Lucrul nu trebuie să suprindă. În multe limbi termenii pentru “munte”, “pădure”, uneori şi “mal” sînt polisemantici, înainte de a ajunge să se specializeze într-unul sau altul din sensuri. Albanezul mal are, de pildă, astăzi sensul unic de “munte”, pe cînd “mal”, ca în “malul rîului”, se spune în albaneză breg, corespunzător slavonului bereg, dar şi germanului Berg, munte. Latinescul tardiv paludem, din palus, mlaştină, a dat în română şi în albaneză pădure/pyll (care a fost *pëdyll înainte de a se reduce, asa cum s-a întîmplat şi cu*liber> lirë, etc.).
Desigur, ceea ce poate surprinde în primul rînd este faptul că majoritatea termenilor comuni românei şi albanezei nu provin din viaţa păstorească, aşa cum ne-am fi putut aştepta, ci din cotidianul ţăranilor, fie de la cîmpie, fie de la munte. Asta ne trimite, încă odată, la convieţuirea, nerecunoscută de lingvişti, a celor două popoare.
Întreaga terminologie românească a nunţii este moştenită direct, sau se explică prin albaneză, chiar şi atunci cînd termenilor li se poate trasa o origine latină: krushk=cuscru; nun=nun, naş; nunë= nună; mire vine dintr-o expresie care conţinea albanezul mirë=bun,de unde mir-easă, cu aceeaşi feminizare românească a unui termen albaneză pe care o întîlnim, dialectal, în boreasă (femeie), de la alb. burrë=om, bărbat; martuar=a mărita; kurorë=cunună (dialectul tosc al albanezei a cunoscut rotacismul).
Tot aşa, o serie înreagă de termeni de rudenie apropiată sînt comuni celor două limbi, nu numai binecunoscutul tatë, existent şi în slava macedoneană, dar şi unii care au dispărut în româna modernă, cum e ëma, literalmente mama cuiva, “mama lui”, pe care îl regăsim la Miron Costin: “Costantin-vodă cu îmă-sa şi cu fraţii săi”. Semnificaţia altor termeni a fost, în mod straniu, inversată în albaneză: motër, motra a devenit “soră”, iar fëmije este un copil, de orice sex. Interesantă este şi permutarea culorilor: verdhë=galben, pe cînd gjelbër=verde. De aici, expresia –inexplicabilă în română– care constă în a spune despre o persoană palidă, bolnavă sau speriată, că e “verde la faţă”, altfel zis… galbenă! Nu e altceva decît un calc din albaneză, în care bëhem dyllë i verdhë nga frika, este “a se face galben ca ceara de frică”.
Gata, a fi gata, a găti
Albaneza are adjectivul gati, care, ca şi corespondentul său român, este invariabil. Gati se mai foloseste şi în expresii precum: “eram gata să cad”/gati sa s’rashë. Gatis este a (se)găti, a împodobi. Gatitu! e ordinul care se dă în armată soldaţilor şi care corespunde lui drepţi! Ideea este, desigur, că ei sînt gata, sînt gătiţi. Gatim e în albaneză bucătăria, pentru că acolo se găteşte. Bucătărie, la rîndul ei, pe care dicţionarele îl dau ca fiind legat de un ipotetic latinesc *buccata, derivat secund din bucca, gură, pare mai degrabă de nedespărțit de albanezul bukë, pîine. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstraţi într-o izolare totală sfîrşesc prin a pronunţa în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. De la bukë, printr-un sufix de agent comun românei şi albanezei, -tar, se formează în mod natural *bukëtar, aşa cum de la peshk, peşte, avem în albaneză peshkatar, pescar. Ca un argument în plus, brutarul este numit astăzi în albaneză bukëpjekës, cel care coace pîinea. Dar, termenul însuşi de brutar are o etimologie albaneză. Lingviştii români îl elucidează ca provenind din termenul regional brut, puţin folosit, cu sensul de “pîine neagră”. Atît brut, cît şi brutar, trimit însă la o serie de termeni albanezi legaţi de fabricarea pîinii, cum e mbrujtje, operatiunea prin care se frămîntă coca pe vatră.
Vatră
Sigur, se poate pune retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), “cînd ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizaţie precum vatră, moş, etc.”? În realitate, vatră, care există în română, albaneză şi în multe limbi slave, ce l-au împrumutat de la păstorii semi-nomazi aromâni, este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvisti: vatër, vatra, de la răd. *ater, foc, v. avest. atar foc, lat. *ater, negru, osetă (limbă iraniană din Caucaz) art, foc. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială -v. Stim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic initial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze. Sînt afectate în primul rînd multe cuvinte provenite din acel vechi fond lexical pe care putem, provizoriu, să-l botezăm ilir, şi care este limpede indo-european. Ex.: vesh, ureche, de la răd. *aus-, întîlnită în latină în aus-cultare, prus. ausins, urechi, lit. ausìs, let. àuss, ureche. Dar, procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini vocală initială, care primesc la rîndul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi şi verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creaţie; gheg vorfën= orfan (tosc varfërë); vadís, a uda. Îl putem adăuga aici şi pe oare, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din lat. volet, dar care corespunde exact alb. vallë, aµa după cum operă îi corespunde lui vepër, iar orb lui verbër. Nimic asemănător acestei proteze consonantice inițiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decît un termen albanez, împrumutat de limbile vecine: româna, macedoneana, sîrba, etc. Evolutia de la *ater la vatër, vatra nu a putut avea loc decît în albaneză.
Rezumînd cele de mai sus, vedem că, parafrazîndu-l pe Călinescu, care în Istoria literaturii române oferea dovezi lexicale ale latinităţii limbii române, putem foarte bine să înlocuim pur şi simplu, în textul lui Călinescu, termenii românesti prin cei albanezi corespunzători: “Albanezul crede în engjëllj, în zana, şi a fost botezat de prift. El nu e pagán, căci vede, deasupra lui, pe qiell…etc., etc. El merge la pyll (pădure), la mal (munte), la shesh, kaluar (călare) pe kalë.”(CĂLINESCU 1988, p. 8) Ca să nu mai vorbim de faptul că nu am luat aici în considerare decît vocabularul de bază al albanezei literare. E greu de spus ce surprize ne va putea rezerva studierea termenilor dialectali, a arhaismelor, sau a etimologiei albaneze. Totuşi, pînă şi o analiză sumară ne arată că instituţii şi concepte atît de importante cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se explică, chiar atunci cînd sînt moştenite din latină (cuvînt), sau din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii albaneze şi numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.
=====
Despre ce știm de fapt despre limba traco-dacilor vezi și aici :
http://cabalinkabul.com/2013/01/14/germisara-ce-stim-de-fapt-despre-limba-daco-getilor/
Despre biblia dacopaților, Dacia Preistorică a lui Densușianu, vezi aici :
Despre “dacopatie in general si ce stim despre lmba dacilor, mai multe in rubrica Dacopatie de pe blogul meu
Dacopatie
http://cabalinkabul.com/category/dacopatie/
in special :
Dacia Metaistorică – argumentele unui om întreg la minte în folosul victimelor dacopaților…
–
In sfarsit, pe un ton mai amuzat, despre dacopatie la Muntele Athos :
http://www.europalibera.org/content/article/24325153.html
Despre celelalte tablete, cele “de la Sinaia” :
Documentarul fantasmagoric si manipulator despre daci care a facut atata vîlva poate fi vazut pe pagina de pe site-ul Neuer Weg care reia articolul meu :
—————-
BENVENISTE, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, I. Économie, parenté, société, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).
CAZACU, B. µi R. TODORAN, Lexicul dacoromân (trăsături specifice µi arii lexicale). Bucureµti: Ed. Didactică µi Pedagogică, 1965.
CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române. II ed. Bucureµti: Minerva, 1988.
CULIANU, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucureµti, Nemira, 1995.
ELIADE, Mircea. Les Roumains. Précis historique (1943) ed. nouă București: Roza Vînturilor, 1992.
ELIADE, Mircea. De Zalmoxis à Gengis-Khan; études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe orientale. Paris, Payot, 1970.
ELIADE, Mircea. Histoire des croyances et des idées religieuses. t. I: De l’âge de la pierre aux mystères d’Eleusis. Paris, Payot, 1976.
ELIADE, Mircea, Profetism românesc, Bucureµti, Roza vînturilor, 1990.
KADARE, Ismail, Dosja H., Priµtina, Rilindja, 1990.
MACREA, D. Locul limbii române între limbile romanice. Centrul de multiplicare al Universității din Bucureµti, 1971.
MALCOLM, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998.
NOICA, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureµti, Humanitas, 1996.
PANU, George. Amintiri dela “Junimea” din Iaµi. Bucureµti, 1910.
PÂRVAN, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ediție îngrijită de Radu Florescu, Chișinău, 1992 (1926).
PISKO, Julius, Kurzgefasstes Handbuch der nordalbanesischen Sprache, Viena, 1896.
PODRIMJA, Ali și Sabri HAMITI, edit. Dega e pikëlluar. Poezi shqipe në Jugosllavi. Priµtina: Rilindja, 1979.
RENFREW, Colin. Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins. London: Penguin Books, 1989.
RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. Bucureµti: Editura Academiei, 1970.
ROSETTI, Al. Istoria limbii române. Bucureµti: Editura pentru literatură, 1968.
SANDFELD, Kr. Linguistique Balkanique. Problèmes et résultats. Paris: Klincksieck, 1930.
TRUBEȚKOI, Nikolai Sergheevici. “Mîsli ob indoevropeiskoi probleme.” In Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova: Progress, 1987.
VERDERY, Katherine. Compromis µi rezistență. Cultura română sub Ceauµescu. trad. Mona µi Sorin Antohi. Bucureµti: Humanitas, 1994.
VRACIU, Ariton. Limba daco-geților. Timișoara: Facla, 1980.
59 Responses to Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza…
Se ia o harta a sud – estului Europei. Se compara teritoriul albanez, numarul de locuitori (fie, ii punem si pe albanezii din afara granitelor) cu teritoriul si demografia romaneasca. Se mai ia in calcul si distanta care separa Albania de Romania. Apoi, factorii de ordin istoric – din secolul XV, dupa cucerirea otomana, invatarea in scoli si propagarea limbii albaneze prin tiparituri a fost interzisa. Din sec XVIII turcii interzic prin lege albaneza ca limba de comunicare. A fost nevoie chiar de un miracol si de peninsula italica pentru ca albanezii, ca popor, sa supravietuiasca etnocidului otoman. Iar albaneza a iesit sifonata rau la limanul secolului XX. Sa zicem cumva, ca prin Albania de astazi s-a produs o suprapopulare (hahaha si hihihi) in sec VIII – IX si mase mari de straalbanezi si straromani pleaca spre nordul Dunarii, da, exact acolo, si de tare ce dau din coate ajung si la nordul Marii Negre si in Ucraina de astazi, ba un pic si prin Campia Panonica; F-A-N-T-A-S-T-I-C! Si prin ce se deosebeste teoria ta, care dealtfel nu e noua – nefiind primul care-i trimite pe straromani oriunde altundeva dar nu la nordul Dunarii sau in interiorul arcului carpatic, de cea a dacopatilor? Sunt la fel de F-A-N-T-A-S-T-I-C-E amandoua. Eu propun alta, mai tare ca astea doua: albanezii sunt de fapt stramosii latinilor. De ce nu? Italia are comunitati stravechi de albanezi care vorbesc dialecte absolut bizare. Lasand gluma la o parte vorbesti de legaturile subterane sau mai degraba obscure dintre albaneza si romana, dar nu le vezi pe alea dintre albaneza si civilizatia italica mult mai ample, mai documentate si aproape neintrerupte. E ca si cum am presupune ca civilizatia chineza a migrat din Taiwan umpland brusc un spatiu imens in Asia. Si daca spatiul romanesc a fost doar un simplu colac de salvare in fata turcilor pentru comunitati restranse de albanezi? Asa am putea explica mai degraba influentele tarzii, regionale si reciproce dintre cele doua limbi. Lingvistica in sine fara sprijinul disciplinelor stiintei istoriei e vaga. Rau de tot. Asculta cu atentie un albanez care vorbeste fluent si corect limba lui materna. Vei intelege nimic, absolut nimic. In cel mai bun caz vei avea ceva banuieli ca intelegi cateva cuvinte asemanatoare romanei. Si da, limba romana e o limba foarte puternica, atat de puternica si vie incat corpurile straine necum n-au doborat-o, ba din contra, au facut-o si mai frumoasa. Mai ramane sa accepte asta si o parte a lingvistilor si filologilor romani.
Şi despre originea japonezilor şi a limbii lor s-au spus multe, dar faptul că ei sunt vorbitori ai unei limbi de origine altaică / mongolă la mii de kilometri de pământurile mongole a fost întotdeauna mai greu de explicat 🙂
dar la puțini kilometri de pământurile coreene, cu o altă limbă altaică 🙂
Comunitățile albaneze din Italia au ajuns în acele locuri în evul mediu, acum 500 de ani (+/-), o spun chiar ei, albanezii din Italia.
De ce nu vorbeste nimeni despre aromani, makedoromani, tintari, ciobani, vlachi, menglenoromani si illiroromani din Albania? Ei sint fratii nostrii, puteti arunca teoria daco romana la gunoi.
Dar daca ti-as spune ca de multe ori istoria unei natiunii nu are legatura cu adevarul istoric? Te-ai chinuit pe vreo zece pagini sa demonstrezi ce ? Ca motivele unora de mandrie nationala sunt niste aberatii ? De ce nu te duci tu mai bine sa faci un studiu asupra zecilor de mii de evenimente sau sarbatori nationale de peste tot in lume care nu au nicio treaba cu adevarul istoric (doar sa ne gandim la sarbatorile americanilor care sunt mai degraba legende istorice sau chestii de fapt minore)
E un lucru stiut ca de multe ori istoria unui popor este scrisa de acesta , daca e un popor puternic atunci si-o si impune. Noi nu suntem si in plus avem oamenii inteligenti dar care sunt prostii de bubuie cand e vorba sa-si foloseasca inteligenta in folosul nostru.
Salut Dan,
În articolul http://www.neuerweg.ro/dacia-metaistorica-argumentele-unui-om-intreg-la-minte-in-folosul-victimelor-dacopatilor/ la care faci trimitere, spui pe la început, la punctul A) că „tăblițele de la Tartaria, chiar daca sint autentice, ele nu reprezintă o scriere, pentru ca acelea nu sint litere, ci cel mult niște logograme”. Totuși, la încheierea aceluiași punct A) spui că „cel putin una din ele e doar un sigiliu”. Sigiliu la ce și pentru cine?
Sper că vei trata ignoranța mea cu îngăduință.
Pai da… Nu e nevoie sa fii lingvist ca sa vezi ca cel fara gaura, primul din stanga, jos, e doar un sigiliu si nu reprezinta o scriere :
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/18/dacia-metaistorica-argumentele-unui-om-intreg-la-minte-in-folosul-victimelor-dacopatilor/
De fapt si d-l Alexa a cazut in pacatul celor care ne lasa fara limba.Parca n-ar exista un substrat,ba si o origine comuna,indoeuropeana.Pacat ca n-a luat la mana si dictionarul subdialectului banatean,sa vada ca seamana si mai mult chiar si la pronuntie pe ici pe colo.Si-apoi se nastea intrebarea daca burii,carpii si besii mentionati chiar pe-aici s-au dus la albanezi sa-i boteze si iranienii s-au dus tot la albanezi sa le inprumute niste cuvinte,care intamplator mai seamana si cu cele romanesti.Logica mi se pare cam ciudata.Au venit din Albania sau de prin inprejurimi 20 de milioane de romani,care-s doar ceva mai putini decat toti balcanicii la un loc si asta doar datorita venirii slavilor peste substratul balcanic.Prin ce se pot explica acele caracteristici comune ale limbilor balcanice,pe care le-a mentionat, daca nu prin substrat?
[…] spots on the Balkan. An introduction into Albanology and Balkanology LINK3: Dan Alexe (Romania): Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza… LINK4: Bardhyl Demiraj (Albania): Albanische Etymologien LINK5: Franz Bopp (Gemrany): Ueber das […]
Argumentele lingvistice sunt foarte solide. Povestea se tine… Totusi… Puteti construi si un argument entografic si sociologic al comunitatii de vietuire a albanezilor cu romanii? Romanii nu au vendeta, nu au besa, nu au Kanun… Nu au nici clanuri sau triburi… De ce?
De ce? Condiții socio-istorico-economice total diferite. Comparați italienii din sud cu cei din nord, sau sîrbii cu croații (limba fiind aproximativ aceeași). Și, în general, nu se cer explicații pentru absența unui fenomen socio-cultural complex, ci pentru prezența lui.
Argumentele dvs. lingvistice nu au un caracter stiintific. Cititi-l pe I.I.Russu. Veti afla ce deosebiri majore exista intre romana si albaneza la nivel fonetic si lexical. Teoria originii macedonene a fondului paleoslav din romana este infirmata cu argumente foarte temeinice de Capidan. Atat in meglenoromana cat si in dacoromana lexicul vechi slav este de origine bulgara.
Russu, ca toți lingviștii protocroniști sub Ceaușescu, a ascuns identitatea tipologică dintre română și albaneză.
Micile diferențe folologice sunt minore. Spaniola și portugheza au sisteme fonetice foarte diferite, mult mai discordante decât româna și albaneza, la structură gramaticală și lexic identic.
Lexical, dacă v-ați fi dat osteneala să citiți textul ați fi descoperit că româna împarte cu albaneza cvazi-totalitatea fondului latin, plus un întreg alt lexic mult mai extins decât ni s-a spus.
Bulgara și macedoneana sunt doar două dialecte ale aceleiași limbi.
“Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată numai parţial. (Trubeţkoi o numea, de altfel, o limbă “semi-romană”, adică latinizată numai pe jumătate; TRUBETKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare neterminată a albanezei, deşi masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul sistem pronominal şi structura verbului.”
Amuzant.
De fapt, fondul chestiunii lingvistice este altul: o limbă nu se identifică esenţialmente cu materialul ei lexical ci cu o anumită structură: în acest sens, limba română este profund latină, chiar daca nu a perpetuat sistematic exact aceleaşi idiomatisme ca în Romania continua. În consecinţă, limba română nu este un idiom “latinizat”, aşa cum pare a rezulta din paragraful citat, ci este pur si simplu “limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”, dupa cum spune Al. Rosetti în fiecare ediţie a ILR (mai sunt încă două după cea din 1968, e mai întotdeauna recomandabil sa utilizam ca referinţă ultima versiune). Diferenţa faţă de albaneză este crucială: albaneza reprezintă continuatoarea unui idiom balcanic vechi pe care s-au grefat o sumedenie de implanturi lexicale latine şi care a suferit o influenţă observabilă din partea latinei în alte câteva aspecte secundare, despre albaneză putem într-adevăr spune că este o limbă “latinizată parţial”. Pe de altă parte, româna nu este un idiom latinizat ci latina însăşi, vorbită de un amestec de populaţii atât ca limbă maternă cât şi ca limbă iniţial adoptivă, o latină care a suferit presiuni lingvistice interne şi externe mult diferite faţă de idiomurile romanice din Romania continua şi care a dus în mod natural la soluţii diasistemic stabile de multe ori neconcordante cu rezolvările din celelalte limbi romanice.
Diferenţa de perspectivă este fundamentală, nimeni nu poate pretinde să fie luat în serios în ştiinţă atunci când una dintre premisele elaborării unei teme este în mod banal aberantă din punct de vedere lingvistic.
În rest, pe tema concordanţelor lingvistice între română şi albaneză s-a scris la noi o literatură de specialitate destul de bogată începând de la Hasdeu şi Phillippide şi până la Brâncuş et al., o bibliografie obligatorie pe care din păcate nu o văd menţionată aici. Sunt sigur că foarte multe afirmaţii ar fi sunat mai puţin amatoristic dacă aceasta bibliografie ar fi fost parcursă temeinic înainte de scrierea articolului.
Capidan nu este un lingvist “ceauşist”, aşa cum susţineţi dvs. Isoglosa dintre dialectul vestic vorbit în Macedonia şi cel estic al limbii bulgare nu este o invenţie a protocroniştilor români. Fonetismul termenilor paleoslavi din limba română este de origine bulgară estică.Şi Petrovici susţine acelaşi lucru. I.I.Russu este un savant serios , chiar dacă jurnalistul Boia nu este de acord cu acest lucru.Consideraţiile dvs. cu privire la împrumuturile din albaneză sunt lipsite de seriozitate . Afirmaţia cu privire la diftongarea termenilor latini în epoca contactului cu slava , precum şi cea despre transformarea lui /ll/ din albaneză în /r/ în româneşte sunt, amândouă, produsele unei gândiri de tip pseudo- ştiinţific. Este recomandabil să nu ne pronunţăm în domeniile pe care nu le stăpânim.
Nici nu l-am menționat pe Capidan șio nu am zis ceaușist, ci lingviștii sub Ceaușescu. Apropo, câteva obiecții precise ar mai prinde bine în loc de imprecații.
Poftiti un cuvant comun care mi-a placut mie – maslina
Exista oare vreo legatura intre albanez ( cu radacina alb – ce poate fi legat de culoarea alba) si valah care in slavona vine de la vlah, blah, blag – bun, curat, alb?
Subscriu si eu comentariului de mai sus care remarca o diferenta esentiala intre genealogia limbii rom^ne (limba latina vulgara dunareana vorbita neintrerupt in peninsula Balcanica, limba cu un substrat daco-tracic) si genealogia limbii albaneze (limba pre-latina, sa presupunem ca e ilirica, pe care s-a grefat un ad-stratum latin in lexic, dar mai putin in gramatica).
Nu conteaza faptul ca azi avem circa 28 milioane de vorbitori de daco-romana in teritoriul ‘de la Nistru pan la Tisa’ si doar vreo 5 milioane de vorbitori de albaneza in Albania si Serbia (provincia Kosovo i Metohjia) si nu conteaza distanta geografica dintre Romania si Albania pentru a explica un contact lingvistic si o interferenta lingvistica de acum circa 2000 de ani.
Inainte de invazia slavilor in peninsula Balcanica si patrunderea lor masiva din sec. VIII
la nord si la sud de Dunare pana la linia Jirecek era un spatiu continuu latinofon, spatiu in care interferentele lingvistice rom^no-albaneze aveau toate premizele sa se realizeze, iar inovatiile lingvistice aveau toate sansele sa se propage in tot spatiul balcanic la nord de linia Jirecek.
Pentru mine similitudinile rom^no-albaneze remarcate in acest articol sunt dovada evolutiei distincte a latinei vulgare dunarene fata de celelalte zone ale Imperiului Roman, nu neaparat connvietuirea rom^no-albaneza in intelesul ca stramosii rom^nilor de la nordul Dunarii ar fi vietuit prin sudul peninsulei Balcanice langa Albania.
In general izvoarele istorice scrise ale latinei balcanice au fost scrise de invatati antici care s-au straduit sa redea in scris latina clasica (latina folosita de Cicero in scrierile sale din sec. I BC), de multe ori ignorand pronuntiile contemporane lor din spatiul balcanic.
Rareori pronuntia reala a fost atestata in scris.
In opera De Aedificiis scrisa de Procopius din Cezareea (Palestina) in jurul anului 560 AD sunt citate o serie de nume de localitati balcanice din care lingvistii au reconstituit cateva tendinte in evolutia limbii rom^ne.
Totusi in aceeasi opera se regasesc forme latine clasice redate intr-o forma putin credibila pentru sec. VI (ex. Fossatum – greu de crezut ca -m final se mai pronunta la acea data),
alaturi de forme latine balcanice tarzii precum Burgu Altu (-s final disparut), Lupo FAntana (iar nu Lupo FOntana, precum ne-am fi asteptat), cat si nume cu terminatia grecizata (putin credibil ca s-ar fi pronuntat asa) Ulmeton, Dorostolon.
Remarc faptul ca Fantana a dat in rom^neste f^nt^na, pe cand in celelalte limbi romanice s-a pastrat acel -O- din FOntana.
Tineam sa remarc, asadar, faptul ca albaneza ajuta la reconstituirea unor tendinte din evolutia limbii rom^ne in conditiile in care izvoarele istorice nu au redat cu acuratete evolutia de la latina la rom^na.
Câteva exemple: sensul principal al termenului “rost” este acela de “gură”.Cu acest înţeles apare el în toate textele vechi. Termenul actual nu era utilizat decât în cazul animalelor: “gura boului”.Cuvântul latin ROSTRUM este şi etimonul termenilor “rostro”şi”rosto”din spaniolă şi portugheză, având înţelesul de “faţă”. Celelalte sensuri sunt derivate.Cuvântul românesc “veşted” nu are nici o legătură cu toamna albaneză care provine din sintagma “culesul viei”,aşa cum remarca acum un secol Lazăr Şăineanu în remarcabila sa lucrare ÎNCERCĂRI DE SEMASIOLOGIE. Termenul “deşiderat” din psaltiri este un decalc după textul VULGATEI, deci este livresc. Termenul romănesc “foarte”nu are fonetism albanez, aşa cum nu are nici dalmatul”fuart”. Locul unde cresc brazi poartă în limba română numele de “brădet”. Petrovici susţine cu argumente serioase că “breaza”este un slavonism.
Cea mai amuzantă teorie “lingvistică” vehiculată în ultimii ani este cea a afirmării limbii române la nord de Dunăre ca o lingua franca. Concepută în laboratoarele ideolgice boisto-pataviciene, ea susţine că limba română s-a impus în acest spaţiu geografic in absenţa … românilor. Desigur, explicarea modului în care acest lucru s-a putut întâmpla intră în sarcina generaţiilor viitoare.Totuşi, dată fiind calitatea din ce în ce mai precară a absolvenţilor Universităţii româneşti, nu ar trebui să ne mire că nimeni nu va putea găsi în viitorul apropiat vreo explicaţie , ci doar că cineva ar considera că mai este nevoie şi de vreo explicaţie.Faptul că cei doi luceferi ai culturii europene corecte ne-o recomandă cu multă căldură, va fi un argument suficient.
Domnule Dan Alexe, sînteți evreu?
Domnule Ungureanu sunteti roman?
Domnule Dan Alexe, spuneți că în Italia se găsesc ținuturi care nu se înțeleg în limba lor maternă. Au nevoie de limba oficială. De ce nu au învățat latina? Latinii au fost cu ei ani și ani. Latinii nu au stat nici o clipă cu moldovenii, maramureșenii. Nu erau drumuri, mașini, avioane, radiouri, televizoare, internet, comerț online. Înseamnă că erau dumnezei de au reușit să învețe o limbă de care nu știau că există?
Autorul este evreu cu mama unguroaica, un sarlatan ce ar trebui izgonit in Mongolia lui natala!
Mai coacoana, ma cocoana! Nu este frumos, deloc!
Nu contează ce naţie eşti, conteaza dacă eşti onest sau nu. Modul în care domnul Alexe abordează problema etnogenezei românilor, dintr-o perspectivă pseudolingvistică, mă face să cred că nu este de loc onest.
Ratezi niste mii de ani a mesapi-lor si jepini-lor din sudul Italiei, deasemena si etruscii.
Materialul este bogat cu exemple si destul de profund. Un lucru este clar ca sunt destui lingvisti roman care ocolesc limba albaneza, lucru complet imposibil. Eu sunt albanez dhe limba mea materna este albaneza. Vorbesc destui de bine romana ca sa imi dau seama si sa inteleg autorul. As putea sa vin cu mult mai multe exemple, mai ales din romana arhaica care inca se vorbeste in sate. As dori sa contactez pe Dan, sa discutam despre acest subiect mai pe larg. Ma gasiti la Bucuresti, telefonul meu gasiti in blogul meu (epiriotul’s blog).
As vrea sa precizez totusi, cand vorbim despre istoria limbilor atat de vechi ca limba romana si albaneza, trebuie sa incetam sa le numim asa. Origina lor este pelazgica si mai tarziu traco-ilira. In acea perioada putem vorbi de Molosi, Kaoni, Dorieni, Albani, Ardiani, Dardani, Macedoni….si alte, iar in spatiul tracilor de nord, Kapri, Geti,…. si alte. Toate aceste triburi vorbeu aceasi limba cu diferentele zonale. Similitudinii lingvistice din acea perioada vin si nu din perioada imperiului roman. Latina a fost limba patricienilor, ne vorbita de popor nici la Roma. Armata romana se forma de mercenari culesi din Balcan si nu erau vorbitori de latina. Nu sunt dacord cu termenul “latinizare”, nu a avut loc nicio latinizare nici in Italia. Putem spune ca limba romana si albaneza au conservat mai bine si mai mult din limba traco-ilira, fiecare in felul ei. Este aproape imposibil sa studiezi si rekonstruiesti istoria formarii limbilor europene fara sa studiezi aceste doua limbi stravechi ai Balcanului.
Multumesc. Viețuiesc de 4 ani in Kosovo si ma minunez in fiecare zi de similitudinile, nu de limba, ci de caracter.
Consider ca din moment ce dacii se luptau cu celții prin Slovenia de azi inseamna ca dacii se întindeau pe un teritoriu care cu siguranța se învecina cu cel al ilirilor antici.
Poate si de aici cuvintele comune sau modul de trai comun.
Pana si grecii ca sa ajungă la Salonic au trecut prin Carpați. La fel si hunii si mai apoi slavii si pravoslavii.
Nu suntem frați dar veri sigur ne luam.
Reblogged this on B.I.G'S BLOG.
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/07/22/despre-legaturile-subterane-ale-romanei-cu-albaneza/ […]
1/Există, de asemenea, o serie de adverbe comune, cum e acum, acuma, presupus în română a proveni din eccum modo, dar a cărui folosire este identică în multe cazuri cu cea a albanezului akóma, care are sensul principal de încă, alunecînd însă spre sensurile românescului acum(a): Ç’kërkon akoma?/ Ce caută acuma?
ACUMA si INCA sunt 2cuvinte diferite .Acuma insemnand acuma ,iar inca mai degraba inseamna ‘nu acuma” precum “inca nu a venit ,”maie inca timp”
INCA
Contraction of ecce eum (“behold him”, “here he is”).
Derived terms
*accum (Vulgar Latin)
Descendants
Italian: ecco
Romanian: acum
From eccum hīc:
Asturian: equí
Catalan: ací, aquí
Franco-Provençal: ique
ACUMA
From Vulgar Latin *ancōra, probably from Late Latin in hanc hōram (“until this hour”). Compare French encore, Occitan encara.
precum SI GREACA AKOMA
2/ Spuneti ca limba vlachilor din grecia e mai aproape de geto,daco romana
cum explicati acest lucru deoarece ca sa fie mai apropiata ar insemna evolutii paralele Ambele limbi “divortand “la un moment dat INAINTE de venirea slavilor
tousi daca i ascultam vorbind seamana mult cu romana Ar insemna deci ca nici romana nici aromana nu sau evoluat de 1000 de ani, cu unica diferenta ca romana a preluat cuvinte slave fara ca ele sa schimbe totusi nimic din restul mlimbi romana >
si mai am o intebare. Cati erau albanezi cand au venit latini si cati romani? cati cand au venit turci?tara albania nu exista Una din regiunile mari ,principate era a lui Castrioti erou national al Albaniei si grec Albanezi au luptat cu Turci si au fost nevoiti sa schimbe si religia Romani au reusit sa ramana semi independenti si existau deja regiuni mari.Asadar cum se explica ca acesti putini albanezi , care luptau ajutand pe turci ,sa fi numit Bucur ESTI ul? si dece sa fie numit de ei?Romani unde erau ? cand au venit atat de multi albanezi ca sa numeasca Bucurestiul? Sa presupunem to tusi ca asa a fost.Dar Ploiesti?Pitesti?si restul de -esti?
Intrebarea e cand au venit atatia Albanezi, cand,si cine erau ei? Caci de Iliri nu mai stim nimic .se presupune ca ramasesera pe muntii ,retrasi,si de atunci nu se stie nimic de ei sau de graiul lor ,
Nu cred ca a spus nimeni ca albanezii au colonizat teritoriul României de azi. Eu mai degrabă cred ca un român călător cu mult umor i-a învățat sa vb românește, ex. VERDHE este galben în lb Română și GIELBÉR este verde în română.
Buna ziua,
Oare toponimele, hidronimele explicabile prin albaneza au fost aduse din sud de vorbitori de straromana?
De ce ar fi numit straromanii/aromanii locuri ca Bucureşti, lacul Bucura (din muntii Retezat) si altele intr-o limba pe care n-o intelegeau? E oare posibil sa fi dat aceste nume in sec X-XI si apoi sa fi uitat ce inseamna?
Nu pare mai degraba ca sunt denumiri stravechi, uitate ulterior?
Ba desigur că înțelegeau. Dacă recitiți articolul, vedeți că a existat în mod cert o perioadă de bilingvsim. Cele două popoare, de dimensiuni mult mai restrânse decât astăzi, au trebuit să trăiască într-un soi de simbioză.
Dar cum se explica latinismele romanesti care se regasesc in albaneza dar nu si in aromana? Nu s-ar putea explica printr-un trunchi comun romano-albanez dar la nord de Dunare?
Si mai sunt zisele dacisme care se gasesc in romana si nu in albaneza.
A reteza/retezat se poate explica prin albaneza? Ar fi al doilea vf din Retezat, vf cu aspect clar retezat.
Lingvistul Emil Petrovici sustinea teoria retragerii in zonele mai ferite de deal si munte a populatiei romanesti cu practicarea pastoritului nomad (colibe de vara si de iarna – aspecte mentionate la aromani pana in sec XVIII) cu mutarea intregului sat, intrucat pericolul lasarii satelor neaparate pe timpul plecarii la pasunat vara ar fi fost prea periculos.
Abia apoi, dupa linistirea vremurilor, a inceput transhumanta. Agricultura primitiva, ca si religia, fara organizare, ambele puse la punct de slavi.
In favoarea continuitati ar pleda si lipsa din aromana a cuv aur, relationat cu lipsa acestui minereu in sud. Plus nenum[ratele latinisme din romana si albaneza care lipsesc din aromana.
Fără exemple concrete discuția nu-și are rostul.
Exista si teoria migrarii albanezilor dinspre nord, majoritatea termenilor maritimi albanezi fiind imprumuturi recente. In acest caz, ar putea exista o apropiere albano-romana inspre Dunare.
Posibil sa nu fie iliri ci daci, ilirii prin romanizare producand dalmata.
Se poate accepta asimilarea slavo-bulgarilor sedendari de catre o populatie de pastori nomazi in mai putin de 2 secole, daca romanii ar fi migrat abia in sec XI-XII sau chiar XIII cum propun unii istorici maghiari? Daca da, ar fi posibila si romanizarea dacilor in acelasi interval de timp, mai ales ca diferenta economica si culturala era cu mult mai mare si eventual supravietuirea unor grupuri romanizate.
De ce ar fi mai vechi denumirile aromane de varfuri montane din sud, Durmitor, Atipitor, Visator, fata de cele romanesti de la noi – vf Ascuţit, Omu, lacul Galbena, vf Păpuşa, vf Scara,etc.
Aur nu se regaseste in aromana, iar păcură in albaneza.Ambele reprezinta resurse specifice din zona Carpaţilor. Să fi învăţat aromânii acest termen de la slavi?
În scrisoarea lui Neacşu apare termenul rumunescu , iar calatorii straini au precizat ca locuitorii se numeau pe ei insisi rumuni/romani. Mai mult ca sigur romanii nu se numeau romani doar de la 1500 incoace ci cu multa vreme inainte.
Deci destul de aproape de o eventuala migratie de sec XI-XII pentru ca migratorii sa-si schimbe propriul nume etnic. Mai mult, scrisoarea e departe de a fi scrisa in aromana.
Sa fie imposibila existenta unor nuclee romanice la nord improspatate continuu din sud, dar inca din sec VII?
O serie de cuv din aria păstoritului ca: jintiţă, custură, bâtă, burduf, potaie, nu se regasesc nici in aromana nici in albaneza. Stână şi urdă apar doar în aromână.
Cele cateva denumiri antice pastrate, referiri la dacii liberi dupa parasirea de catre IR a Daciei, ne arata ca au supravietuit. Avem si alte cuvinte de substrat specifice doar romanei.
Plus informatiile despre legiunile formate din soldati daci,
Pare ca totul ne duce la ideea ca daca albano-romanii erau un singur popor, acela era cel dac, supravietuitor si la nord, nu numai la sud.
Cata vreme atat albanezii cat si aromanii de azi sunt deasupra liniei Jiricek, fiind sigura migrarea spre sud. ii putem inghesui pe toti in aria Nis Skopie Sofia? Iar daca provin toti dintr-o zona asa mica, cum de s-au romanizat unii mai mult si altii mai putin?
De ce n-ar fi posibila venirea albanezilor partial romanizati de la nordul Dunarii? Sau doar daci neromanizati alungati de huni si romanizati partial in sud, in contact cu aromanii.
Împărat, spadă, scut, cetate, val, corn (de sunat), gratie, secure, a aţine, a purcede, şes – iata latinisme din domeniul militar specifice romanei, nu si aromanei.
Greaca devenise limba oficiala/militara in Imp Bizantin inca din sec VII.
Iata inca un semn al despartirii mult mai timpurii dintre romani si aromani.
In fine, care e parerea dvs despre situatia de la nord de Dunare?
Recunosc ca nu am citit Dacopatia si alte rataciri, insa cred ca merita scrisa de cineva..
Buna ziua. Vin cu ceva precizari la comentariul de mai sus. Trebuie.
“Stână şi urdă apar doar în aromână”.
Stana este imprumut din slavona veche.
Urda este un cuvant comun in mute limbi balcanice, fie slavone, greaca sau latine. Chiar si in limba huno-finica are un cuvant asemanator.
In schimb in Albaneza, acest cuvant inseamna exact acelasi lucru ca si in limba romana. “Urdhe” urmeaza excat acelasi procedeu de fabricatie aici, in RO cat si in Kosovo, Albania, Macedonia de Nord, sudul Serbiei, chiar si acolo unde locuiesc decat vlahi si niciun albanez, in zona Nis – Zaietar in Serbia.
O diferenta notabila intre ALB si RO este cuvantul Branza, unde in ALB se numeste Diath Bardhe (branza alba). In schimb Jar (jaratec) in Ro se numeste Zjarr (foc) in ALB. Ce ma surprinde pe mine este asemanarea dialectului gheg din ALB cu romana vb de catre olteni si moldoveni (BT, SV…).
Este greu pentru oricine azi sa faca o legatira intre ALB si RO, unde RO este un produs din latina iar ALB are creanga ei separata in copacul limbilor IE si este aproane neafectata de influetele “neo” asa cum a fost greaca. Pentru asta vezi cuvantul Uje/Apa si corespondetul lui in restul limbilor IE; poate franceza pastreaza ceva cu al lor “eau” si limbile germanice au ceva radacini cu water/wasser (uater..)
Există o hartă din 814, care-i așează pe albanezi cam departe de peninsula balcanică, lângă Marea Caspică. O fi o greșeală urâtă doar sau o referire la un alt popor, nu la cel albanez/shqyptar?
”Original map made by Charles Colbeck, The Public Schools Historical Atlas (1905)”
https://hu.wikipedia.org/wiki/Ruszok#/media/F%C3%A1jl:Europe_814.png
Nu erau albanezi, a fost doar o etichetă dată unei populații caucaziene de religie creștină care își spunea cu totul altfel (udi) și care nu avea habar că unii le zic din greșeală albanezi.
Mulțumesc.
Nu chiar.
Sunt si astazi la Universitatea din Tirana, albanologi care cauta radacini sqhipetare in Armenia de azi. In limba si in obicei. Exista o farama de adevar dar nu sustin ca albanezii de azi sunt si cei care sunt mentionati in harta respectiva. Dar, sunt foarte multe cuvinte albaneze cu corespondent in armeana.
Limba aceea nu are nici o legătură cu armeana. Armenii nu sunt un popor caucazian indigen. Armeana e o limbă indo-europeană, nu caucaziană. Acolo vorbim de o familie de limbi aparte, neînrudite cu armeana, albaneza sau alți indo-europeni.
Salutare Dan!
Eu doar relatez ce cauta profesorii albanologi, legaturi intre Armeni si Albanezi (ambele popoare IE). Au gasit si exista tratate de istorie pe aceasta tema publicate in Albania, mai ales dupa perioada comunista. Am sa vb cu dl. Ivezaj si am sa le scot si aici cu link.
Nu cred ca sunt risipitori de vant cautand asa ceva.
La nord de Dunare…
Nu este usor deloc, inainte si dupa retragerea aureliana.
Zona teritoriala a Romaniei de azi si nu numai a cunoscut sute, poate mii de invazii sau migrari, pasnice sau de prada. Sciti, Cumani (primele doua sunt inainte si dupa Ch), Bulgari, Goti, Vizigoti, Slavi (printre ultimii sau cei mai recenti), Huni, Pecenegi, Avari. Astia is in mare parte intre secolele II si VII dupa Ch.
Cu cele de mai sus in minte este fff dificil sa stabilesti un roman intre romani si un roman intre alte natii de popoare.
Eupedia.eu face ceva distinctii intre popoare prin caracterul genetic, care este foarte important in definiri de origini. De acolo am gasit si informatia plauzibila ca sangele romanilor de azi, in ciuda limbii partial latinizate, este de slav.
O gluma facuta unui albanez kosovar. In ALB Galben este Vierdh iar Verde este Gjelber ca si cum un roman incercand sa invete un albanez limba romana i-a jucat o farsa, care s-a propagat pana azi.
Poate gresesc cand asemuiesc poporul Albanez cu cel Roman. Din mai multe privinte, clar. Dar este un obicei in zona vorbitoare de gheg, ca numele copiilor sa reprezinte calitati, Perparim (pregatire intelectuala), Arsim (stiinta), Kushtrim (strigat puternic/durere), Yull (Stea). Acest obicei il gasesc oarecum si in Romania de azi cu copii botezati de data asta cu nume din natura. Bradut, Mugur, Floarea, Margareta, Violeta, Crin, etc…Poate gresesc.
Si totusi daca ne informam despre originea albanezilor, exista mari semne de intrebare privind formarea lor in Albania de azi, majoritatea cercetatorilor mergand pe o localizare mai spre nord, pana spre Dunare. In apecial lipsa totala a lexicului maritim autohton pledeaza pt asta.
Cred ca, atata timp cat exista unele legaturi lingvistice mai apropiate intre romana si albaneza decat intre romana si aromana (atat latine cat si prelatine), discutia nu este inchisa.
Daca albanezii au avut o etapa in zona Dunarii, nu este de ajuns pt aceste asemanari?
Iar daca albanezii si romanii erau acelasi popor, traind inghesuiti in acelasi areal, mai mic decat Oltenia de azi, cum de unii s-au romanizat asa mult si altii asa putin? Cum de tocmai partea romanizata a migrat la nord?
Cum armane cu aurul, cuvant latin, diferit de amalama din aromana?
La fel de simplu putem ajunge la concluzia ca dacii erau la nord de Dunare, albanezii la sud, coborand apoi spre Adriatica, fiind si unii si altii romanizati odata cu extinderea Imperiului.
Mult mai probabila este existenta unui popor dac, traco-dac, atat la nord cat si la sud de Dunare, din care partea nordica a fost romanizata mai puternic, iar cea sudica mai putin. Astfel, nu trebuie sa ne intrebam de ce au dat romanii denumiri albaneze la nord de Dunare pe care sa le fi uitat apoi (chiar asa, de ce oare) – Bucuresti, Bucura (lac in Retezat), Breaza, etc.
Pur si simplu au ramas urme neromanizate si la nord.
Omorarea tuturor dacilor e o tampenie, demolata atat de columna lui Traian, de statuile ulterioare de daci, de numele de gladiatori daci sau de corpurile de armata Dacorum.
Plus supranumele de Dacicus Maximus al unor imparati romani de dupa retragerea aureliana.
Problema e daca dacii liberi au fost romanizati de cei ramasi in Transilvania si Oltenia (inclusiv extensii in Muntenia si Moldova – castre romane) sau nu s-a reusit romanizarea. Daca nu s-au romanizat, ar rezulta slavizarea intregii populatii romane, insa avem stiri despre un nou pod roman peste Dunare, construit de Constantin cel Mare. In mod sigur construirea s-a datorat nu atat campaniei impotriva gotilor cat existentei populatiei romanice.
Iar dupa 700, desi IR se retrasese la sud de Dunare, avem stiri despre relocari de romanici sudici la nord de Dunare, facute de primii tari bulgari. Iata inca o sursa de romanizare mult anterioara asa zisei migratii de secol XIII.
Asa este, limba romana nu are nimic comun cu latina. Este o albaneza mai stricata, o limba care s-a dorit a copia latina , ciobanii albanezi care au invadat la nord de Dunare au crezut ca asa intra si ei in lumea buna
[…] citisem la Dan Alexe despre legăturile dintre limba română și cea albaneză, dar, sincer să fiu, nu știam că, în perioada […]