image
—
Se întâmplă cu imageria karatelor cum e și cu tangoul, sau cu blues-ul. Ajunge ca hieroglifele cinematice să fie puse in ordine, ca premisele unui orgasm estetic sa fie asigurate. Trebuie ca ansamblul să fie intr-adevăr grotesc, precum în Kill Bill al lui Tarantino, ca un gen sa fie terfelit aproape iremediabil.
.
E așadar cu o încântare orgasmică si suspendată ca am aflat ca dupa opt ani de absență, noul opus al lui Wong Kar-wai e un imn vizual adus filmului de karate.
.
The Grandmaster este al zecelea film al cineastului minune din Hong Kong, omul care a făcut In the Mood for Love, reluat si extins in 2046, unul din cele ma frumoase si deșirante filme de amor făcute vreodată… amor nefericit, desigur, ca altfel nu e interesant.
.
Peste mitologia Honk Kong-ului, Wong a suprapus aici mitologia marelui maestru al stilului de  kung-fu wing chun: Ip Man, maestrul modest care l-a descoperit si format pe un oarecare Bruce Lee.
–
image
Intram aici intr-o mitologie foarte serioasă, căci paradigma Bruce Lee nu a fost depășită niciodată de niciunul din imitatori, fie ei Jackie Chan, Jean-Claude “Muscles from Brussels” Van Damme, Chuck Norris, ori ridicolul Steven Segal.
.
A face un film despre viața omului care l-a format pe Bruce Lee este mai mult decât o provocare: e echivalentul Evangheliei după Matei a lui Pasolini: toată lumea te așteaptă la cotitură sa vadă unde greșești.
.
Wong Kar-wai a muncit opt ani la filmul ăsta, de o somptuozitate vizuală opresantă. A filmat trei ani (cu totul 360 de zile de turnaj), a montat trei ani… Vreo doi ani s-a gândit.
.
Actorul lui fetiș, Tony Leung, care îl joacă pe maestrul Ip Man, s-a identificat cu acesta. A învățat wing chun si si-a rupt brațul de doua ori in timpul turnajului.
.
Lupta lui Ip Man cu Gong Er, halucinant de frumoasa si necruțător de razbunătoarea fiică a propriului lui maestru a fost filmata vreme de o luna si montată vreme de doi ani.
image
.
Prima jumătate de oră bate de departe tot ce s-a văzut vreodată in filmele de karate, atât in termeni de coregrafie, cât si de estetică…
.
… după care filmul, in mod spectaculos, se impotmolește și nu se mai ridică niciodată pina la sfârșit.
.
As spune ca fiecare scenă este de o frumusețe inutilă la fel de desavarsită si moartă ca o grădină zen… dacă n-as avea prea multă demnitate ca să folosesc asemenea clișee…
.
Scenariu = zero… Deznodamant = absent… Sentimente = in locul lor e un gol ca in stampele alea sino-japoneze in care trei sferturi din pînză e gol si alb… Rămâne o frumusețe lentă care îți dă lacrimi dacă ai ceva de băut in sală… si scena luptei maestrului cu frumoasa mantă religioasă Gong Er… rareori s-a văzut ceva mai stupefiant de frumos pe ecran. Merita brațul rupt, un an de montaj si 10 euro cât costa biletul pe Toison d’Or in Bruxelles, unde, pe lângă senzația de suferință și leșin în mațe când auzi stereo pocniturile deșirante ale oaselor rupte, te mai și lasă cu bere în sală.
image
—-