Image

 

„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“… aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse (Kashf al-Mahjub)… dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“..

Unii istorici moderni au pretins că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său… Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.

Nici un studiu asupra istoriei cartii ca bun de consum n-ar trebui sa ignore faptul ca odata cu imprimarea in Parisul Renasterii a versiunii latinesti a Vietii lui Apollonius din Tyana, scrisa la anul 200 de decadenta a Romei de catre Philostrat cel Batran, se ivesc doua fenomene comerciale moderne: contrafacerea si copyright-ul.

Tiparita pentru intaia oara la Venetia, apud Aldum (editorul ale carui caractere “aldine” le folosim si astazi), intre 1501-1504, in traducerea latina a unui anume Alemano Rinuccio si completata in acelasi volum cu scrierea lui Eusebiu din Cezareea impotriva lui Hierocle, cel care comparase pe Apollonius din Tyana cu Isus, aceasta prima editie este deja contrafacuta, dovada a succesului, in acelasi an, 1504, la Lyon. Fara ingaduinta venetianului Aldo, cartea va aparea dupa aceea in nenumarate alte editii, dintre care multe reproduc chiar fraudulos frumoasele caractere desenate de el si care aveau sa pastreze numele de „aldine“.

Va fi tiparita la Paris, de exemplu, in 1555,  intr-o splendida editie (Philostrati Lemnii Senioris Historiae de vita Apollony Tyanei Libri octo, apud Petrum Beguin, via Jacobea, sub signo Tropheo ante Mathurinos), de catre Guillaume Cavellat, caruia regele Henric al II-lea ii acorda, cum mentioneaza decretul regal reprodus pe reversul paginii de garda, dreptul exclusiv de reproducere a zisei Istorii vreme de 6 ani, cu precizarea ca vinovatii de contrafacere (contrafacerea unei contrafaceri, de fapt) vor fi condamnati la plata oricaror daune la care se va socoti îndrituit sus-pomenitul jupîn, la rîndul lui un braconier literar.

E drept ca acesta avea motive sa-si protejeze negotul: minunata poveste a lui Apolloniu poate fi tinuta, in editia lui, in podul palmei si e imprimata foarte ingrijit (în caractere aldine, desigur), avînd pe marginea fiecarei pagini glosele traducatorului din greaca in latina, acelasi venetian Alemano Rinuccio, din a carui munca preacinstitii parizieni Pierre Béguin si Guillaume Cavellat aveau sa traiasca vreme de 6 ani, la adapostul pecetii regale franceze.

Totusi, nici macar mîna regelui Frantei nu putea opri teascurile teutone ori batave sa multiplice la nesfarsit cartea in caractere aldine a lui Philostrat cel Batran, asa incat intreaga Europa aflã curînd ce lucrusi nemaivazute savarsise magul Apollonius in veacul intai de dupa Cristos.

De la Philostrat, grecul cronicar al lui Apolloniu, ne-au ramas, pe langa niste scrisori necitite astazi de nimeni, o seama de descrieri ale operelor de arta vazute de el prin peregrinarile sale. Ar fi fost, chiar si asa, cu totul uitat, daca imparateasa Iulia Domna, nevasta lui Septimiu Sever, nu i-ar fi incredintat niste manuscrise provenite de la un numit Damis Asirianul, ucenicul deja legendarului pe atunci Apolloniu din Tyana, cu insarcinarea de a scrie o carte care sa arate ca magul pãgân Apolloniu nu e cu nimic mai prejos de celalalt profet descult, ai carui discipoli se infiltrau incet in administratia Imperiului: Isus din Nazaret.

Coroborand acele manuscrise cu toate sursele orale accesibile lui, Philostratus scrise unul din cele mai frumoase roman nascocite vreodata: calatoria initiatica a lui Apollonius din Tyana si cautarea fara sfarsit a celor asemenea lui, a inteleptilor desprinsi de lume. Pentru asta, Apollonius strabate Babilonul, Caucazul, India, Egiptul, Etiopia si ajunge tocmai la Coloanele lui Hercule, in tovarasia acelui invatacel Damis Asirianul, pe care Philostrat il ghiceste din manuscrise ca fiind incet la minte, dar plin de devotiune, si pe care il numeste binevoitor: barbat ouk ásophos, nu fãrã inteligenta, vir non insipiens, cum ii zice Rinuccio pe latineste.

Pe aceasta biata unealta umana o tîraste Apollonius sprea a asista la distrugerea Ierusalimului de catre Titus, ori prin pustiul Bactriei (Afghanistanul de azi) pe urmele Machedonului. Acestui amarît de Damis Asirianul ii impartaseste el (stiind bine ca nu va pricepe) cunoasterea a tot ce exista, lucruri adevarate dar fara noima, pe care ucenicul incearca chinuitor sa le astearna pe hartie si carora vrea sa le gaseasca un capat.

Si iata-i strabatand Arabia cocotati pe stupide camile albe, in vreme ce Apollonius peroreaza intr-una despre Pitagora si Platon, despre puterile culorilor si pretentia perlelor, despre oglinzi pãroase si cocosi cu nestemate in creier (ATM-urile alchimistilor). O ciudata senzatie de familiaritate razbate din text, pina cind, brusc, iti amintesti: Don Quijote si Sancho!… In mod sigur a citit Cervantes una din multele editii aparute in veacul al XVI-lea. In mod sigur i-au trecut prin fata ochilor uluitoarele imagini din Apolloniul lui Philostrat: pãrosii oameni-maimuta ce se hranesc cu hãlci de carne de leu; pasarile-sopãrle fãrã pene, vazute in mlastinile Indiei, ce au aripi cu degete, prinse de coaste printr-o membrana roşieticã, ori dragonii cu spinarea zimtuita ca dintii unui fierastrau, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonius, cei mai periculoşi) ating marimea unui elefant. Pe acestia ii ucid brahmanii in somn pentru a scoate din capul lor o piatra cu virtuti miraculoase.

(Exista si astazi doua scoli de ocultisti exaltati: unii care spun ca Apollonius a vazut in India ultimii dinozauri, intrucat descrierea lui corespunde prea bine cu ceea ce observãm in Jurasic Park; a doua scoala, mai traditionalista, afirma ca e vorba de dragoni autentici si ca piatra extrasa din capul lor de brahmani e cea descrisa ulterior de Albertus Magnus si de Paracelsus, doar ca acestia o scoteau din capul unui cocoş ucis la miezul noptii in conditii precise; aceastã din urma versiune e mai convingatoare, intrucat e mentionata si de Cantemir in Istoria Ieroglifica, unde piatra respectiva e amintita sub numele sãu persan de “padzerh : Un fel de piatrã carea din şerpe şi din inima cerbului rar iese.”)

Intalnesti apoi imagini hilare, unice, mai ametitoare decît orice gasesti in Alixãndrie, precum oile ce se hranesc cu peşte, lucru -zice naratorul- „ce nu convine naturii lor“, imagini care nu stii cui apartin: lui Apollonius, discipolului asirian, grecului ce a adunat manuscrisele, ori vreunuia din zecile de copisti prin mainile carora au trecut acestea?

La sfarsitul cartii, Apollonius vindeca un demoniac nu prin cuvînt (ca Isus), ci aratîndu-i ceva scris. Nu stim ce. Textul se inchide in sine.

—————————-

P.S. :

APOLLONIUS: “Intr-o zi, un copil negru cu un caduceu de aur in mînã ne conduse la adunarea inteleptilor brahmani. Iarchas, maimarele lor, imi vorbi despre stramosii mei, despre toate gîndurile mele ascunse, imi insirã toate faptele si toate vietile mele trecute. El fusese fluviul Indus si imi aminti ca, la rîndu-mi, mînasem bãrci pe Nil în vremea faraonului Sesostris.”

(Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton)