Saskia Cunninkling: extaz cu rabat și rățuște în Flandra…

Am iubit odata o femeie cu care nu știam cum sã ne zicem și să ne strigăm. Stăteam in Bruxelles, într-o casă mare cu pescăruși mutanți pe acoperiș, bestii obeze ce fugeau tropăind greoi pe țigle, chirăind în ploaie, și care mâncau mizerii din streașină înainte de a se mânca între ei. Casa aia cu pescăruși unde am trăit câteva luni cu Saskia Cunninkling era atat de mare, cu cotloane obscure și hămesite ce nu figurau în cadastru, încât, când era sa ne luăm de mână sau să ne batem, trebuia sa ne căutăm bâjbâind ore in șir, pentru că nu știam cum să ne strigăm unul pe altul și atunci evitam să ne chemăm.

Când începi o relație cu o femeie, dacă nu îi găsești un apelativ clar de la început și vreo două porecle dojenitoare bine rodate, te poți trezi că nu știi cum să o strigi când ai rătăcit-o.

Am scris “iubire”, mă rog, dar e cu iubirea cum e și cu religia: odată ce ai nimerit în ea și ai simulat extazul, parca ti-e rușine după aia de apostazie… Mulți se instalează intr-o “iubire” așa cum o fac intr-o religie leneșă…

Saskia: nu știam așadar cum să ne strigăm unul pe altul. Eu ii ziceam uneori “fã ” pe flamandă, iar ea mie neimaginativ “chéri “. Odatã am repezit-o pentru asta. A plâns neconvingător.

Făcea însă parte din categoria femeilor adevărate:  eu nu le vreau exotice, imi trebuie europence deștepte si cu toate accesoriile la locul lor… pe deasupra, imi plac obosite si dacă se poate cu ceva talent. Șoldurile sînt opționale. Harpiste, poetese ratate, artiste conceptuale cu pălării bărbătești, locul vostru e lângă mine. Sînt unul din puținii oameni care posedă un dictionar pali-german si care au băut cu generalul Dudaev in forma sa terestră. Mai am și o colecție de bile de sticlă.

De data aia însă era prima oară ca ieșeam pe stradă –de dresat mai dresasem indoors–  cu o femeie mai înaltă decat mine… Un căluț flamand… Cred ca avea vreo doi metri… sau trei, la un moment dat nici nu mai contează…

Altminteri, da, frumusețe nordică, fără perciuni, păr transparent pe antebraț, piele de țărancă hrănită cu stridii, responsabilă culturală la primăria unui burg in care s-au născut și au băut zeci de pictori flamanzi medievali din patrimoniul UNESCO… unul din ei, cel mai bețiv, i-a fost străbunic… prezentată mie pe tavă de niste prieteni comuni, vecinii mei de altfel… care se temeau că o să-mi uzez alveolele creierului si încheietura mâinii de la prea mult extaz solitar (uneori mă auzeau răcnind).

A fost bine si frumos… s-a degradat rapid și previzibil – cum te ucid gesturile repetat-agasante ale celuilalt dacă nu îl ajuți sa și le extirpeze de la inceput- cind ne-am pus sa ieșim des și să mergem pe la restaurante… Ne comandam lucruri diferite, insa ea avea obiceiul de a nu manca decit jumătate din farfuria ei si de a aștepta să termin si eu parte din a mea ca să schimbăm talgerele… La inceput părea ceva tandru, combinat cu curiozitate pentru ce mănâncă celalalt…

Cu fata asta (Saskia Cunninkling, am zis, da?) era însă sistematic, si mi-am dat seama că pentru ea e un mod de viata… Ceva care ține de economia si educatia frugală a nordicilor… Nu era săracă, nuuu, ba chiar avea si umor, cum imi dădea ea mâna sa ma ajute la coborârea din autobuz, sau cum mă lua de umeri pe stradă spunându-mi că mă va proteja întotdeauna si că singurul ei regret e că va trebui sa dăm la săraci toate costumele mele elegante, pentru ca dacă o să să am un copil enorm cu ea, in mod sigur n-au sa-i vină hainele mele.

Împarțeala sistematica a jumatatilor de farfurie la restaurant ar mai fi fost suportabilă daca decorativul căluț flamand nu ar fi avut și o latură de bovarysm zen… Mergea la cursuri de yoga (in paralel cu două psihanalize si un stagiu de “personal wellness“…) si dimineata imi trimitea sms-uri călduroase care conțineau… energie !… Energie pentru ziua in curs… bunătate si lumină… “plein d’énergie“, “grote energie en goedhartigheid“… M-am intoxicat de umanism. Mi-am redescoperit viguroasa fibră reacționară românească.

Și mai voia și să nu ne mințim în nimic, iar nemințitul ăsta devenise o corvoadă permanentă, ucigătoare de spontaneitate.

“Nu-ti voi ascunde niciodata nimic”, mi-a susurat, înghețându-mă… dar nemințitul ei permanent era sufocant, o chinga de autocontrol care nu lasa loc pentru amorul de celalalt.

Finala: un weekend  -acasă la ea, in burgul ei: un loc mic, decorat cu bun gust previzibil, deci insuportabil — neminciuna mi-a devenit odioasă. O așteptam, ascultând un CD pe care îl adusesem eu, ea a intrat cu cumpărăturile și :

— EA ( scoțându-si haina): Pfffff, ce muzică oribilă.

M-am ridicat si am oprit muzica.

— EA (înțepată, aproape șerpește, scoțîndu-și pantofii) : De ce-ai oprit?!…

— EU (deja pierdut): Ai zis ca nu-ti place…

— EA: Și am zis eu să stingi? Ascult-o daca-ți place ție. Ascultă ce vrei tu. Ce, nu mai pot formula nicio opinie, acuma?!…

Anesteziată de religia nemințitului, nu a văzut, nu a simțit declicul produs in mine… s-a dus să faca baie, imprudentă, cantand cu bolboace, neîncăpând în cadă, absurd de lungă si atletică, citind pe sărite nu stiu ce revistă de parapsihologie, iar cind a ieșit din baie în halat mi-a zis, legindu-și cordonul cu nodul nonșalant al celei care anticipează că-l va dezlega curând: “Chéri, ți-am lăsat apa…”

M-am dus in baie ca un automat, neintelegand (vreo juma’ de minut mi-am zis că e o problemă de flamandã, că e o expresie colocvială, că mi-a vorbit în dialectul ei de la țară), pînă să-mi dau seama ca într-adevăr imi lăsase apa… Cada plină, cu spumă cu tot și o rățușcă …

Cind m-a văzut ca-mi strâng bocceluța să plec definitiv mi-a zis că a știut tot timpul că-s complexat că sînt mai mic decit ea, dar că ea a făcut totul să mă ajute să depășesc asta. Am vrut sa-i trag un cap in gură, dar era prea sus…

Coborând scările, amețit de libertate nemeritată, mi-am dat seama că-mi uitasem CD-ul in salon, dar nu m-am mai întors. Chiar ascultam o muzică oribilă…

——–