Petre_ȚuțeaA revenit la modă Petre Ţuţea, cu noi cărţi, spectacole, emisiuni despre el etc., şi din nou toată lumea se complace în a celebra acest personaj ambiguu, cu verbul dezlânat şi agresiv, a cărui operă, fragmentară şi cu valoare îndoielnică, e compensată în ochii admiratorilor de „aforismele” lui provocatoare, majoritatea adunate hagiologic în volumaşe de pilde şi vorbe de duh. Prin anii ’80, un prieten m-a dus acasă la Ţuţea, unde am fost prezentat unui bătrân în pijama care bombănea aiurea repetând paradoxuri cinice. Ideea vagă a acelui prieten era că trebuia să ne simţim disidenţi prin simplul fapt că l-am vizitat pe Ţuţea. „Păi, mă, Ţuţea l-a cunoscut pe Nae Ionescu!”…
.
Poziţionare adolescentină, desigur, însă ea rămâne la fel de solidă şi astăzi în atitudinea intelectualilor, la două decenii după căderea comunismului şi după ce – conform predicţiilor ideologului totalitar reconvertit la democraţie Silviu Brucan – am intrat cu chiu, cu vai în Europa. E ca şi cum tot acest parcurs nu ar fi lăsat nici o urmă pe parbrizul naţiunii. A mai propune azi un om precum Petre Ţuţea drept standard moral înseamnă a fi rămas prizonierii aceleiaşi mentalităţi infirme de naţiune frustrată care nu se poate afirma decât printr-o provocare amorfă, însă violentă la nivel verbal, şi mai ales o provocare de dreapta, elitist-creştină, pentru că noi se presupune că am fi înţeles care sunt adevărurile esenţiale ale civilizaţiei europene, spre deosebire de Occidentul decadent şi ateu.
.
Aşa încât e încă de bonton să îţi proclami admiraţia pentru influenţa magică exercitată de Nae Ionescu asupra intelectualilor interbelici şi pentru verbul neconvenţional al lui Ţuţea. Totuşi, până şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare. Intelectualii caută să şi-l închipuie pe Nae Ionescu ca pe un soi de Socrate, a cărui operă ar fi mai degrabă o paideia, o formă de educare prin care discipolii îşi descoperă adevărata natură. Tot aşa, opera dezordonată şi încâlcită a lui Ţuţea ar aminti de scriitura fragmentară a lui Nietzsche. Provocările lui şi habotnicismul său afişat? Păi, nu la fel proceda şi Dostoievski, nu asemenea paradoxuri citim şi în textele lui Lev Sestov?În aparenţă, da. Dostoievski, precum Ţuţea, era un reacţionar care prona supuşenia faţă de mai-mari, de popă şi stat. Şi el era obsedat de elite şi de mântuire prin credinţă oarbă, şi el, ca şi Ţuţea, era convins că un bun ministru nu poate fi decât unul care se comportă despotic. Dostoievski era însă structurat şi fecund şi a plămădit personaje torturate atât de verosimile încât prind viaţă în pagină, anticipând în acelaşi timp unele intuiţii ale psihiatriei moderne.
.

Să vedem însă ce ne aduce astăzi „gândirea” lui Ţuţea. Iată: Editura Humanitas a publicat – şi republicat, în multe ediţii, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu – o culegere de pilde ale fostului simpatizant legionar sub titlul: „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea“. E greu de imaginat o mai mare concentrare de obscurantism religios, biologism politic şi acrobaţii ideologice la limita fascismului. Care e oare ideea lui Ţuţea despre ortodoxie şi raportarea ei la modernitate? Aceasta: „O babă murdară pe picioare care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al Premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul Premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, el moare aşa, dihor“. Apoi, după ce ateii (sau, pur şi simplu, neortodocşii, pentru cine caută să urmărească cu atenţie) sunt trataţi drept jivine împuţite (ce altceva e un dihor?), Ţuţea vine cu următoarea definiţie înfiorătoare a antisemitismului: „Antisemitismul nu e o reacţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei, ca spaimă, crezând că-l previn“.

.

Avem, aşadar, aici un om care a fost atras de toate extremele, care în 1940 a ajuns înalt funcţionar în guvernul naţional-legionar şi care, o jumătate de secol mai târziu, ne transmite ca dovadă de înţelepciune convingerea lui că evreii îşi merită soarta. Inanitatea celor „322 de vorbe memo­rabile” este, într-adevăr şi din păcate, de neuitat, precum: „Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona -, e scriitor din Găeşti”, sau „Eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei om la el acasă”.

.

În final, ca într-un joc de oglinzi, putem să-i acordăm un oarecare duh lui Ţuţea doar la rubrica „Balcani”, acolo unde el ne furnizează această scurtă definiţie: „Balcanii sunt curul Europei”.

—