Sieranevada (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene

Contrar opiniei generale, filmele lui Cristi Puiu chiar au scenariu, scris grijuliu, pe multe pagini, cu dialoguri frumos marcate și indicate, scenariu elaborat, pus în pagină cum trebuie, ba chiar vreo 200 de pagini de fiecare dată.

Cum o pagină de scenariu echivalează cu un minut de film, faceți socoteala la trei ore. Am citit scenariul de la Aurora (cf. link și cronică mai jos) cu mult înainte să facă el el filmul și am înghețat, gândidndu-mă cine o să joace rolul ăla… Până la urmă a jucat tot el, Cristi Puiu, un an întreg căznindu-se să nu mănânce și să bea un an de zile ca să “fie racord”, zicea el.

Bun, filmului îi spune Sieranevada, dar nu are nici ce mai importanță cum îi zice. Și cărțile lui Boris Vian aveau nume aiurea, ca să nu mai vorbim că în Trainspotting nu sunt nici trenuri și nici spotting, iar Reservoir Dogs nu are câini.

Filmul începe hîd, pe o stradă în București, prin unul din acele plans-séquence de șapte-opt minute. Limita e de 11 minute parcă, dacă filmul e turnat în peliculă, atât durează o bobină de Super 16 mm.

Spre surprinderea mea, după primul plan-séquence filmul are muzică. Un vals, sau ceva așa, pe genericul negru.

Apoi, filmul, turnat cu camera la umăr, cum e marca românească, e montat, acolo unde nu sunt secvențe întregi în plan continuu, prin ceea ce se numește “jump cut”. Adică montaj în aceeași axă, sărind de la o frază la la alta a aceluiași personaj.

Despre ce vorbesc personajele? Dialoguri pline de prostii conspiraționiste și de fraza magică: — “Caută pe Net”. Niște oameni odioși.

Totul se petrece într-un apartament de bloc, în jurul unui parastas, unde se etalează întreaga oroare familială românească: nostalgie ceauștistă, curvăsărie între vecini, un militar trimis in Kosovo, un popă, un grăsuț student la teologie, reproșuri cu absența sexului oral, muieri schelălăitoare, promiscuitate morală, ranchiună dospită: — “Familii, vă urăsc” (Familles, je vous hais, cum răcnea Gide, care din fericire n-a avut copii).

Peste toate plutește figura placidă și binevoitoare a lui Mimi Cornel Branescu, fără de care filmul ar fi fost o etalare de oroare pură. Femei design posace, babe vicioase, o croată vaporoasă, un copil absent și un popă tranzitoriu.

Așadar, de ce nu e iubit noul val al filmului românesc (Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu) în România? Pentru că am fost deformați de ideologia artificială a pieței și a spectacolului de divertisment. Așa că românul se plictisește repede…

Nu i-a învățat încă nimeni pe români că filmul nu e doar entertainment, sau o pildă pedagogică filmată, ori un simplu divertisment, ci că este artă și o reflecție asupraimaginii, reprezentării și vizualului.

In asta, românii arată aceeași goliciune spirituală ca și majoritatea americanilor. Acolo, in SUA, când încă se mai negociau acordurile comerciale GATT cu Europa, acordurile care au dus la crearea Organizației Mondiale a Comerțului, americanii insistau ca europenii să nu mai finanțeze cinematografia, în numele concurenței.

In SUA nu există CNC sau finanțare de la buget a filmelor. Există doar Hollywood, pentru că filmul e considerat o simplă marfă. Se produce doar ce se vinde.

A trebuit să intervină Franța și să obțină “excepția culturală” pentru ca cinematografia europeană să continue să fie subvenționată de stat, deoarece în Europa filmul nu este considerat o marfă, ci artă. Iar arta nu e supusă regulilor comerțului.

Apoi, în timpul festivalului de la Cannes de anul ăsta, Le Canard Enchaîné deplângea felul în care unele filme originale precum “Sieranevada” al lui Cristi Puiu au fost înlăturate de la premii la Cannes în favoarea unor opere mult mai convenționale.

Le Canard compara conferința de presă finalã a juriului de la Cannes cu un prohod, o înmormântare, într-atât de mulți membri erau nemulțumiți de alegere și de palmaresul neașteptat de convențional, în comparație cu calitatea novatoare a multora din filmele neglijate.

Cristi Puiu n-a primit nimic, deplângea Le Canard, pentru “Sieranevada“, un film liber și euforizant, o “psihodramă familială și politică turnată în lungi secvențe nemontate (plans-séquences), pline de întorsături și crize conjugale din care eroul se scoate printr-un rîs contagios”.

Semnele erau însă acolo, ofta Le Canard: — “pe 13 mai, in pavilionul american, se beau rîuri de bere SUA marca Sieranevada. O spectatoare i-a întins o sticlă lui Cristi Puiu. Regizorul român a găsit gluma bună (oare și berea?) și s-a pozat cu sticla. S-au auzit pufnete:

— “O să vedeți că ăsta-i singurul trofeu cu care se întoarce de la Cannes!”…”

Cf. și:

“Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…

Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc

https://cabalinkabul.com/2016/09/07/ideograme-filmate-si-cutitoaie-inutile-despre-noul-val-cinematografic-romanesc/

Aurora (Cristi Puiu) – oroarea cotidiană…

https://cabalinkabul.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/

.