Cum am fost Marchizul de Sade…

Marquis de Sade (“the divine”) by Man Ray …

Foto de Dan St Andrei

—

Pe 14 liulie 1789, la asaltul gloatei pariziene asupra Bastiliei, Marchizul de Sade, închis acolo de aproape un deceniu, tocmai fusese transferat la azilul de nebuni de la Charenton. El nu se mai afla așadar în Bastilia în ziua ce deschide, în istorie, epoca modernă.

Toate manuscrisele și cărțile lui rămăseseră însă în celula din Bastilia, iar gloata sudoripară, luând cu asalt fortăreața și eliberând prizonierii, s-a apucat să dea foc prin celule, arzând astfel și minunatele fantezii literare ale “divinului marchiz”.

Pierzând (temporar, căci pe acela avea să-l regăsească) manuscrisul a ceea ce avea să devină Cele 120 de zile ale Sodomei, Sade avea să spună că a plâns cu lacrimi de sânge.

Ceva mai târziu, castelul lui din Lacoste, în munții masivului Luberon, ]n Vaucluse, lângă Avignon (care serveste de decor ororilor din Cele 120 de zile ale Sodomei, desi narativ acolo castelul se numeste Silling si e situat in Alpii elvetieni), castelul Lacoste, asadar, avea să fie incendiat de prostimea din sat (fiind pe teritoriu papal, în enclava Avignonului, șerbii marchizului erau hughenoți, protestanți, ținuturile papale fiind atunci mai tolerante decât Franța dimprejur).

Petrecând eu multe veri în Lacoste, la umbra ruinelor castelului (cumpărat acum de milionarul moș creator de modă Pierre Cardin) și citind și recitind integrala Sade, ba chiar și studiile celor care l-au reabilitat ca mare scriitor: Bataille, Blanchot, Barthes, Klossowski, sau piesa lui Peter Weiss – Marat-Sade, ba făcând și multe lucruri în spiritul lui prin ruine, mi-am descoperit o strânsă afinitate cu Marchizul, nu doar literară, ci și substanțială… Iată mai sus dovada fotografică.

Ah, da, pe lângă umor și talent scriitoricesc provocator, Sade a mai fost un ateu absolut și unul din primii legislatori (în scurtul său mandat de deputat în Adunarea nationala revoluționară) care au propus suprimarea pedepsei cu moartea… — “Un om omoară alt om”, spunea el, “iar societatea îl omoară pe asasin. In loc de un mort, societatea se regăsește cu doi morți.”

Ah, și a fost, cum o scriu și în Dacopatie, ultimul scriitor francez care a folosit verbul foutre în sensul latinesc, etimologic, de a fute.

Clasicul futuere a dat în latina populară fotere, după care futere, strămoşul direct al formelor moderne: în italianăit. fottere, în franceză fr. foutre, în catalană fotre, în sardă futir, în spaniolă sp. joder, în aromână fut, futeari.

Futuō, fotuere era deja vulgar în latina clasică. Fără etimologie atestată, el ar putea veni dintr-o rădăcină indo-europeană expresivă cu sensul de a lovi, a înfunda, care a lăsat și alte urme: în engleză fuck, în germană ficken. Latina cunoştea mai mulţi derivaţi din această rădăcină, printre care şi ecfututus, epuizat de desfrâu.

În franceză, verbul foutre a dispărut în ultimele două secole, fiind înlocuit de inocentul baiser, la origine a săruta, şi încă funcţional în formula baise-main, dar ca verb imposibil de folosit în vorbirea nevulgară, pentru că astăzi baiser = a fute. Cât despre foutre, el mai există azi în special substantivat şi desemnând, vulgar-afectat, în literatura de proastă calitate, sperma: le foutre. Tot aşa, el mai subzistă în expresii fosilizate şi care nu mai au nimic sexual, precum n’en avoir rien à foutre sau foutre en l’air, şi în participiul adjectival foutu(e), cu sensul de ratat, pierdut (= futut). Singura rămăşiţă sexuală, nu întotdeauna conştientizată, e în expresia envoyer quelqu’un se faire foutre.

În schimb, în literatura Marchizului de Sade, acum abia două secole, verbul foutre poseda încă toată glorioasa lui vigoare şi însemna, simplu: a fute vârtos, futere în infinitivul său lung istoric românesc. Tot la Sade, în Cele 120 de zile ale Sodomei, zburdă echipele de implacabili salahori ai sexului, les fouteurs, futătorii.

Castelul lui Sade din Lacoste, lângă Avignon…