image
.
Ma tot întreabă domni si doamne de buna credință de ce argumentele dacopatilor sint de respins din start, fără osteneala cercetării. Iata de ce:
.
În primul rand,atunci cand îti vin cu un text in “limba dacă” pe care ei il pretind tradus, ei nu dau nicio explicație de metodă. E ca si cum “traducerea” le-ar fi venit din cer, completa. In mod vizibil, niciunul din ei nu a citit acel monument al gândirii umane care e scrisoarea in care Champollion își explica in detaliu metoda, algoritmul complex prin care a ajuns la descifrarea limbii si scrierii egiptene (“Lettre à M. Dacier relative à l’alphabet des hiéroglyphes phonétiques“, 1822)
.
Apoi, niciunul din ei nu s-a caznit sa publice o gramatica, fie si sumară, a limbii dace. De ce? Drace, pentru ca habar n-au de lingvistica, ei nu stiu cum funcționează si evolueaza o limba, abia de posedă vocabularul pentru a înțelege ce-s alea paradigme gramaticale, declinari si conjugari.
.
Iata acum o demonstratie lingvistica, total noua, a mea, care probabil va genera discuții in mediile de specialitate, care va fi poate chiar respinsa, dar care e logica si coerenta.
.
Originea formelor personale ale verbului :
.
Un mare mister al lingvisticii istorice e faptul ca terminatiile personale ale verbului indo-european corespund cu pronumele personale ale limbilor fino-ugriene si uralo-altaice… si vice-versa.
.
Astfel, terminatiile sanscrite ale verbului *bhar- (a purta):
.
bhara-m (i)
bhara-s (i)
bhara-t (i)
.
Știm, din alte exemple concrete (de ex. dialectul cecen bațbi, vorbit in doua sate din Georgia), ca formele personale ale verbului pot să apară sub ochii si urechile noastre, in timpuri istorice. Limbile nord caucaziene nu au forme personale, dar bațbi si-a creat o flexiunea a verbului adăugând pronumele personale la radacină. Modelul bhara-m, bhara-s
.
La fel, limbile germanice au readaugat pronumele personale in anumite paradigme, pentru a preciza si mai bine persoana. De la *bi– (a fi):
.
bi-m > (ich) bi-n
bi-s > (du) bi-s-t, cu un -t- provenit tardiv din pronumele personal *tu > du.
.
Problema cea mare care se pune este aceea ca –s care desemnează in flexiunea verbului indo-european pers. a doua nu corespunde pronumelui personal *tu.
.
In schimb, in limbile fino-ugriene si uralo-altaice avem situația inversă. Pronumelor personale *men (I) si *sen (II) le corespund terminatiile -m si -t… Astfel, casa mea-casa ta in maghiară :
.
ház-am
ház-ad
.
… iar in turcă :
.
ev-im
ev-in (*ev-id)
.
Sau in verbul maghiar :
.
íro-m – eu scriu
íro-d – tu scrii
.
Avem așadar in indo-europeană pronumele personale I si II redate prin
.
M-
T-
.
Iar terminatiile verbale corespondente prin :
.
-M
-S
.
… In vreme ce in limbile aglutinate asiatice, daca -M- corespunde exact, avem in schimb pentru persoana a doua o situație inversată S-T
.
Posibilitatea unei influente si a unor împrumuturi reciproce a fost intotdeauna respinsă in lingvistica. Pronumele personale si formele personale ale verbului nu se împrumuta, s-a spus.
.
Iata insa ca avem cel puțin un exemplu care infirma regula: meglenita, dialectul roman balcanic vorbit inca de câteva mii de oameni in zona granitei Bulgariei cu Grecia prezintă, sub influența bulgarei (si a limbilor slave balcanice in general), particularitatea de a fi împrumutat terminatiile verbale :
.
eu aflum
tu afliși
.
E limpede ca ele vin din slava (cf. bulgara az iskam, ti iskaš), cu atât mai mult, cu cat atât in meglenita, cat si in istro-româna, aceste terminatii se extind pînă si la verbul a fi :
.
eu sâm – dupa modelul slav-balcanic ja sam = eu sunt.
.
Asta explica deodată si urmele românești ale acestor influențe :
.
eu am (a avea < habere)… Acel -m final la pers. I, caz unic in româna, nu se explica decât prin influența balcanică (slavă- ja imam=eu am ; albaneza – unë kam= eu am)
.
La fel, bizara forma de persoana I a verbului a pofti, atunci cand vorbitorul oferă ceva : poftim !…
.
Iata așadar un caz rar, unic chiar pînă in momentul in care vom descoperi altele, in care formele personale ale verbului au trecut de la o limba la alta.
.
Asta pune intr-o noua lumina situația pe care am rezumat-o mai sus, intre limbile indo-europene si cele siberiene, care par a-si fi împrumutat una alteia pronumele personale si terminatiile verbale, insa in mod incrucișat.
.
Desigur, se poate discuta mult pe seama acestei teorii pe care o avansez aici, iar argumentarea mea nu e finala. Ea este insa solida ştiintific, coerenta si plauzibilă, chiar daca ar lua mult timp inainte de a fi acceptata ca ipoteza de lucru.
.
Concluzia: pînă nu vin cu asemenea explicații metodice, structurate, punct cu punct, dacopatii care trantesc “traduceri” masive fără explicație merita doar un hohot nemilos. Ei sint precum cineva fără habar in matematica de la care ai primi o hârtie cu o cifra ca rezultat al unei probleme complexe. La întrebarea cum au ajuns la rezultat, ei ar încerca sa se fofileze, mințind neindemanatec.
.
Săracii, ei nu ințeleg ca frumusetea stiintei sta in eleganța demonstratiei.
—