Image

Frescã în bordelul din Pompeii…

Satyricon-ul lui Petronius, scris in vremea lui Nero, cu jumatate de secol inainte de cucerirea Daciei de catre Traian, produce, prin faptul ca reda limba vorbita de oamenii simpli si ca expune moravurile gloatei urbane, un uluitor simtamant de familiaritate : da, cam de acolo venim… Iata un fragment in care Encolpius s-a pierdut in oras, unde tocmai inchiriase o camera si, obosit, invartindu-se prin piaţã, intreaba o batrana ce vinde niste legume amarate daca nu il poate ajuta sa se orienteze:

 

— ”Te rogo, mater, numquid scis ubi ego habitem ?“ (– Te rog, mãicuţã, ştii cumva unde locuiesc eu?)

Incântatã de o glumã atît de proastã, batrana:

— ”Quidni sciam ?“ (– Cum sa nu stiu?) … et coepit me praecedere. (… o porni inaintea mea. coepit = în-cepe / praecedere > a purcede)

 

”O fi vreo vrajitoare“, isi zice in cap Encolpius mergand dupa ea. Ajungand intr-un loc dosit, batrana ridica o perdea si: ”Hic debes habitare “. (Aici trebuie sa locuiesti.)

”Cum ego negarem me cognoscere domum, video quosdam inter titulos nudasque meretrices furtim conspatiantes.“ (Cum negam ca as cunoaste casa, vãd plimbareti furtivi printre inscriptii – probabil cu tariful zilei- si prostituate goale.)

 

Totul, de la limba vorbita de personaje, pana la duplicitatea batranei care îl duce la bordel si stilul umorului, suna ca o povestioara de Creanga. Iatã : mai tare decît dovada prin ADN…

 

———————