După «Dacopatia» și «De-a dacii și romanii» pregătesc o nouă carte, ilustrată, care va fi o decriptare imagine cu imagine a acestei benzi desenate avаnt la lettre, în basorelief înfășurat pe verticală și greu accesibil care este Columna lui Traian (38 de metri, nimeni nu vede clar partea de sus). Voi explica in detaliu, așadar, altceva decât cele 4-5 imagini alese cu grijă care ne sunt prezentate în manuale de generații.

Am scris aici pe blog, zilele trecute, ceva despre «“Vătămare” și “daună” sacrificială: decriptarea Columnei lui Traian». Acum însă o iau metodic de la început și voi oferi din când in când câteva spoilere.

Astfel, cu această imagine începe, de jos, de la înălțimea privitorului, banda desenată care e Columna lui Traian. Vedem aici traversarea, în primul război (101–102) a Dunării sub privirea placidă a zeului apei locale, Danubius.  

Acum, cum ne-o spune Danielle Porte în minunatul ei studiu «Le prêtre à Rome» (dar lucrul e decorticat cu meticuloase detalii și de Georges Dumézil în «La religion romaine archaïque»), religia romană era o religie pe care eu aș numi-o “cumulativă”. Romanii puteau foarte bine să  preia zei noi de la popoarele cucerite și le găsească un loc în pantheon.

Meticulozitatea taxonomică transpare și prin grija cu care, căzând cultural sub influența grecilor (clasa superioară romană a devenit atunci lent bilingvă, latino-greacă, limba elenilor cuceriți politic și militar devenind la fel de uzuală ca franceza pentru nobilii ruși ai sec. XIX), romanii s-au străduit să facă să corespundă principalii lor zei cu cei ai grecilor: Iuppiter = Zeus; Diana = Artemis etc., uneori făcând apropieri cu totul forțate. Astfel. Marte a fost un zeu agrar înainte de fi forțat să fuzioneze cu zeul grec al războiului Ares, dar la Cato cel Bătrân în «De Agricultura» (sec. II î.e.n.) găsim încă rugăciuni ale țăranilor precum: — “Mars pater, te precor quaesoque uti sies volens propitius mihi domo familiaeque nostrae.” = “ „Părinte Marte, te rog și te implor să fii binevoitor și favorabil față de mine, de casa mea și față de gospodăria noastră.” (“Familia” în latina veche avea sensul mai degrabă de “gospodărie”, implicând și servitorii și sclavii, acei “famuli”, de la care vine chiar termenul tardiv de “familia”; un echivalent are fi în sârba veche termenul de “zadruga”, de proprietate extinsă). Totul e agricol și domestic acolo, nimic de-a face cu Ares și războiul.

Dar, precum în Antichitatea greacă sau în acele religii politeiste luxuriante din Caucaz, dintre care unele, în special cele ale osetilor, ingușilor și georgienilor de la munte (sau ale populației svan ale cărei rituri și pantheon de până la Revoluția bolșevică au fost descrise în detaliu de Georges Charachidzé în «Le système religieux de la Géorgie païenne»), exista un număr teoretic infinit de zeități, câte una pentru fiecare gest, plantă sau eveniment. Cum avea să înșire cu ironie St. Augustin, în «Civitas Dei»: 

— “[Romanii] sigur nu îndrăzneau să atribuie vreo calitate particulară zeiței Cloacina; sau zeiței Volupia, care își are numele de la voluptate; sau Libentina, care își are numele de la libertinaj; sau lui Vaticanus, care prezidează primele țipete ale nou-născuților; sau Cunina, care domnește peste leagănele lor.” 

Și St. Augustin continuă nemilos:

“Nici măcar nu s-au gândit că paza pământurilor lor ar trebui încredințată unui singur zeu: ci i-au încredințat fermele Rusinei; crestele munților lui Jugatinus; peste dealuri au pus-o pe zeița Collatina; peste văi, pe Vallonia. Nici măcar nu au putut găsi o Segetia atât de competentă încât să-i încredințeze tot procesul recoltelor de cereale; căci atâta timp cât semințele se află încă în pământ, o puneau pe zeița Seia peste ele; apoi, când se ridicau deasupra pământului și formau tije, o puneau peste ele pe zeița Segetia; iar când grâul era adunat și depozitat, o puneau peste el pe zeița Tutilina, pentru ca grânele să fie păstrate în siguranță. Cine ar fi crezut că zeița Segetia nu este singură în stare să aibă grijă de grâul crescut în picioare până când acesta trecea de la primele fire verzi la spicele uscate? /…/ Apoi au pus-o pe Proserpina peste semințele germinate; peste încheieturile și nodurile tulpinilor — zeul Nodotus; peste pleava care iese din spice, pe zeița Voluntina; când grâul încolțește și se maturizează, acest lucru era atribuit zeiței Patelana; când tulpinile erau toate egale, devenind spice noi, deoarece anticii descriau această egalizare prin termenul hostire, ea era atribuită zeiței Hostilina; când grâul era înflorit, era dedicat zeiței Flora; /etc. etc…/ pănă la: “acești oameni au pus trei zei, Forculus la uși, Cardea la balamale, Limentinus la prag. Astfel, Forculus nu putea avea grijă în același timp și de balamale și de prag.”

Cunoaștem mulți asemenea zei și zeițe doar de la St. Augustin sau alți adversari creștini ai politeismului roman și totul coincide cu ceea ce știm despre religia greacă arhaică (să ne gândim numai la “hamadriade”, ἁμαδρυάδες, nimfe care trăiau în interiorul copacilor, fiecare arbore având nimfa lui). La fel ne este descrisă religia sciților, iranienii stepelor care se întindeau de la Dunăre până în Asia Centrală, numiți apoi alani și ai căror descendenți, osetii, au păstrat o asemenea religie politeistă până la Revoluția din 1917.  

Cum arătat-o într-un capitol din Dacopatia (link în primul comentariu), toate numele de râuri și fluvii importante dintre Marea Neagră și munții Ural provin din iraniană, de la Prut, până la Don,  al cărui nume înseamnă pur și simplu “apă” în limba osetă de astăzi și celelalte denumiri de fluvii, care au avut “Don-” = “apă” în denumire (Dniestr = Nistru / Dniepr = Nipru. Este astfel nesfârșit mai logic să atribuim și numele <Danubius> unei derivații iraniene bazate pe “don” = apă. 

Știm că e propusă o explicație rivală, cu o derivație presupusă “celtică”, însă care nu stă în picioare, mai ales dacă ne amintim că pentru Herodot Scythia începea dincolo de Dunăre, în Bărăganul de azi și nu pomenește de celți. 

În orice caz, în această primă imagine a Columnei lui Traian, care începe de la primul război împotriva dacilor, îl vedem pe zeul care rezida peste Danubius, o imagine banală, ca decorul din primele minute ale unui film Hollywoodian unde ni se arată despre ce tip de peliculă e vorba și care este peisajul. O divinitate figurată acolo era banală și la fel de banal e și faptul că minora zeitate masculină privește placid trecerea legiunilor romane peste un pod de bărci și pontoane plutitoare din lemn, căci zeul unui fluviu nu ia partea nici uneia din populațiile care se flutură pe malurile sale. Tot ce vedem deocamdată, așadar, este doar genericul acestei minuțioase benzi desenate imperiale, lucrare de propagandă, încheiată la aproape un deceniu de la cucerirea «Daciei» și care trebuie decriptată ca find ceea ce în jargonul de cinema se numește un “storyboard” pentru un film de propagandă imperială.