Istoricii și lingviștii ăștia ai “continuității”, care mai fac și “re-enactment” cu fluid mistic, cușme și blană de urs, ar putea avea decența să-mi pronunțe numele când emit critici aspre, nu să spună tabuistic: “a apărut o carte” sau: “un anume autor”.  Într-o oră și jumătate, tarabostele bâlbâitoare îmi pronunță o singură dată numele.

Ei vorbesc cu nonșalanță despre “dacopatie” și “dacopați”, făcându-se că nu știu că asta e un concept și un diagnostic clinic lansate de mine acum un deceniu în cartea «Dacopatia și alte rătăciri românești» (Humanitas 2015, ed. adăugită 2021).

Dumnealor s-au reunit ca să mă nimicească, arătând însă doar sărăcie de vocabular si monotonie în exprimare, întrebându-se unul pe altul “care-i treaba cu…” și “care-i chestia” și “Aici e faza” și numind anumite popoare “băieții ăștia”. 

Dar prostia și incultura fără margini sunt rezumate în felul căznit în care profesorul universitar Nicolae încearcă să explice că latina era o limbă flexionară, adică: cu cazuri, conjugări și declinări. Dumnealui căuta să explice că latina are terminații cazuale, dar în loc s-o compare cu limbile slave de azi, de pildă, înrudite cu latina și care au păstrat o structură flexionară complexă, el se duce la «japoneză, bască, limbile <dravidiene> din India și, parțial, turca». Este șocant că un asemenea om, care pe deasupra nu știe ce înseamnă “diglosie” și alți termeni pe care-i repetă mecanic dintr-un manual compilat de la alții, nu poate, iată, să explice ce este o limbă cu flexiune internă și compară latina cu… japoneza, basca și turca!

În primul rând, turca (limbile turcice, de fapt) și limbile dravidiene din India (neînrudite cu cele turcice, dar nici cu cele indo-europene) sunt limbi “aglutinante”, altfel zis funcționând după un cu totul alt model decât latina: în limbile aglutinante cuvântul începe întotdeauna cu rădăcina, apoi limbile respective mai au și ceea ce se numește armonie vocalică: vocala tuturor sufixelor și particulelor care se lipesc la urmă, una după alta, fiecare cu funcția ei, ca niște cărămiduțe de Lego gramatical, se modifică în funcție de vocala cuvântului inițial. Absolut nimic de-a face cu latina. 

Japoneza, la rândul ei, este o limbă cu puține resturi cazuale, fără plural și fără terminații personale ale verbelor; pe când basca, limbă izolată, are o structură de tip “ergativ”, precum majoritatea limbilor din Caucaz, fără însă a avea vreo legătură cu acestea. Despre ce înseamnă “ergativ”, trăsătură morfo-semantică străină latinei sau limbilor indo-europene în general, îi trimit la introducerea mea în lingvistică: «Babel, la început a fost cuvântul» (Humanitas 2022).

Culmea ridicolului este însă că acești trei mustăcitori îmi dau, de fapt, dreptate, repetând lucruri pe care eu le dovedesc în cărțile mele. Aflăm astfel, la min. 06.00, că “albaneza e cumva înrudită cu daca”!… Mulțumesc, asta e una din teoriile mele principale. Apoi, începând de la min. 13.00, că «nu știm nimic despre “geto-daci”… Nu știm ce limbă sau limbi vorbeau, nu știm dacă erau același popor, nici dacă vorbeau limbi înrudite între ele. Da, mulțumesc, toate astea le spun eu insistent, de la «Dacopatie» încoace și până la cartea-tabù «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023). 

Profesorul ăsta Nicolae comite nenumărate erori flagrante de lingvistică comparativă. Spune că “italianul tia, mătușă, vine din greacă”… numai că, deși vine, într-adevăr, din grecescul θεία, termenul italian este “zia”, cu <ț->, iar nu “tia”. Tot așa, “ureche” nu se spunea în latina clasică “auricula”, ci “auris”. Auricula e un diminutiv tardiv de la auris – aurem și este doar urechea exterioară, însă găsim des în texte expresia banală «in dextram aurem dormire» = să dormi pe urechea (auris) dreaptă, adică: a dormi fără griji. 

Pentru a scuza ceea numește el un “hiatus”, acel mileniu de tăcere în care (proto-)românii nu apar nicăieri, el spune: — «N-avem texte. Pentru română n-avem deloc, pentru celelalte limbi romanice sunt texte, dar nu foarte multe…»  Auzi la el, nu sunt “foarte multe texte” pentru celelalte limbi romanice până la 1500?!… Dar Dante fondează practic italiana standard pe la 1300… Simultan, același lucru făcea Ramon Llull pentru catalană, în vreme ce trubadurii, cei care l-au fascinat în sec. XX pe Ezra Pound, au scris vreme de secole poezii de amor în provensală, langue d’oïl și toate celelalte limbi romanice occidentale. Dante, în «De vulgari eloquentia», definea deja împărțirea limbilor romanice: — “alii oc, alii si, alii vero dicunt oil”(«unii zic “òc”, alții “sì”, pe când unii “oïl”/ = oui, pentru a spune: “da”).  De la 1300 până la scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung aveau să mai treacă două secole și jumătate, suficient ca Dante să devină deja un autor “clasic”.

Iar “istoricul” Pogăciaș arată și că n-a înțeles nimic din demonstrația mea despre acel Sprachbund balcanic din care au ieșit româna, albaneza, bulgara și macedoneana, pentru că pune întrebarea dacă nu cumva articolul hotărât (enclitic = post-pus) din română ar veni din slavă (sic !). Nu, ursuleț de tomberon, limbile slave nu au articol de niciun fel. Cum ți-o explic în detaliu in carte, este exact invers: bulgara si macedoneana și-au pierdut cu totul flexiunea slavă și, sub influența latinității balcanice si a albanezei, și-au creat un articol hotărât pus la urmă. 

Pentru ei, cum se vede, o limbă se reduce la o hazna de cuvinte îngrămădite amorf. Ei nu pricep ce înseamnă o structură sau o tipologie. De aceea, neputând să înțeleagă ce e un Sprachbund, termen pe care-l exemplific, în cazul limbilor din Balcani, în cartea «De-a dacii și romanii», ei vorbesc despre o “balcanizare” a limbilor… din Balcani. Oh, voi, ponei zănatici! (“O lente currite noctis equi!”), un Sprachbund este un “pidgin” la care se ajunge prin fuzionarea unor limbi care nu erau la origine mutual inteligibile, pe când “balcanizare” e cu totul altceva, este o noțiune politico-istorică ce se traduce prin: fărâmițare haotică și nesfârșită

Oricum, mi-a luat jumătate de oră să le decortic aici amuzanta caznă, pe când în cazul lor a trecut mai bine de un an de când mă tot amenință cu crunte cronici demolatoare.