Dușman, murdar, cioban, cerdac etc… Cuvintele iraniene din limba română

Am tot postat în ultima vreme etimologia multor cuvinte din lexicul fundamental al limbii pe care le credem românisme, sau ne închipuim vag că vin poate din turcă, fără a ști că în realitate ele sunt din iraniană (farsi, persană).

Realitatea este că nici turcii, care ne-au transmis multe din cuvintele acestea, nu știu că ele le vin de fapt din persană/farsi. Imperiul otoman era trilingv, folosind împletit turca-persana-araba: turca pentru cotidian și administrație, persana pentru literatură, poezie și tot ceea ce ținea de cultură și înalta societate (vorbită și înțeleasă din Balcani până în China, persana era franceza orientului) și araba pentru religie. In sângeroasa reformă seculară a lui Atatürk, limba fostului imperiu a fost reformată cu forța, curățată de iranisme și arabisme care au fost înlocuite cu cuvinte noi, inventate de grămătici ai regimului care s-au jucat, terorizați, cu rădăcini pur turcești. Așa se face că persanul naan (pâine), înțeles în tot imperiul și care zi azi desemnează în continuare pâinea în toată Asia centrală și în India, a fost înlocuit în turcă prin artificialul ekmek).

Mulți din termenii persani ajunși în română prin turcă au dispărut astfel în turcă (bist  = 20, rămas în românescul biștar, nu mai există), alții sunt învechiți acum în română, sau înțeleși doar în textele istorice: aferim, firman, nefer… Nefer (pers. nafar) nu înseamnă de altfel decât om, persoană. Mulți sînt termeni de civilizație ajunși până în cotidianul țăranilor și al ciobanilor: dușman, cioban, bostan etc.

Când stai mahmur și murdar pe cerdac, așadar, uitându-te la ciobani, așteptând musafirii și gândindu-te la dușmani, nici nu știi că toate cuvintele astea (cerdac, cioban, murdar, musafir, mahmur etc.) îți vin din persană și arabă, ca să nu mai vorbim de cele din turcă.

Iranismele din română sunt prea multe pentru a le strânge aici pe toate. Despre multe am mai scris, dar le las deocamdată deoparte pentru a nu face textul acesta prea mare. Ele vor fi bune, poate, pentru un mic volum. Deocamdată, iată lista cuvintelor iraniene din română analizate aici (unele, notate ar., sunt arăbisme, dar turca ni le-a dat nouă luându-le din persană, nu din arabă, ceea ce se vede cel mai adesea din fonetică și sens):

• Dușman
• Cioban
• Cerdac
• Murdar
• Cișmea
• Bostan
• Cherhana
• Ghiul
• Farfurie
• Pul
• Șotron
• Zuluf
• Chenar
• Aferim
• Taraf (ar.)

etc, etc…

… lista e redusă deocamdată și va trebui să o completez treptat, totul meritând un mic studiu de lămurire a unei bune părți a vocabularului limbii noastre.

“Dușman”…

Toată lumea cunoaște prefixul grecesc dys-, cel din dys-topia, o distopie, o utopie negativă.

El este extrem de arhaic, de dată indo-europeană, întâlnit și în greacă și în iraniana avestică a lui Zarathustra sau în sanscrită. Face cuplu cu opusul lui pozitiv: eu-.

Cuplul este sistematic și pornind de la orice rădăcină greacă vom obține opoziția pozitiv-negativ, precum eu-phoria (euforie), dys-phoria (stare de neplăcere)

Cum bine știm, încă de la disputa dintre Erasmus și Reuchlin, în greaca arhaică, în greaca lui Homer, litera pe care o numim “i grec”, Y, era pronunțată U, exact ca românescul (sau iranianul, sau sanscritul) U. Γυνή (femeie, gyne-) se pronunța astfel cu U din “lagune”, iar nu cu i, ca în greaca bizantină și modernă. (De aceea grecescul gyne e înrudit cu englezescul queen, la origine doar: femeie.)

Cineva care îți dorește binele, așadar, ar fi fost un eu-menes, ca în Eumenidele, Binefăcătoarele (Furiile ticăloase erau numite așa în glumă, Eumenide ca în romanul lui Jonathan Littell „Les Bienveillantes”). In schimb, cineva care îți vrea răul, inamicul prin excelență, era dys-menes, așa încât Eumenidele erau de fapt niste Dysmenide.

Exact asta avem în iraniana cea mai veche, cea din Avesta, contemporană probabil cu Homer: dušmanah este principiul răului, corespunzând perfect grecescului δυσμενής, dysmenes, și sanscritului durmanas.

Dušmanah așadar, în Avesta lui Zarathustra, avea opusul hu-manah, binevoitor, corespondentul exact al lui eumenes în greacă.

Acest principiu iranian al răului, dušman, a traversat mileniile și a intrat în toate limbile vecine, din hindi-/urdu, până în turcă. Turcii l-au adus în Balcani și așa a ajuns „dușmanul” și în română.

Cuvânt banal în persana din Afganistan, în dari sau tadjică, dar și în paștună, dușman (душман) а intrat și în rusă, în urma războiului din Afganistan. Acolo, militarii ruși îi numeau „dușman”, душман, pe mudjahidinii afgani (așa cum americanii în Vietnam iși numeau inamicii comuniști “Charlie”). Termenul a fost atât de folosit, încât în jargonul militar rusesc a dat și diminutivul «духа».

Cioban…

“Cioban” (fšupān) este un alt iranism fundamental care urcă până la textele lui Zarathustra, acele Gatha, imnurile din Avesta zoroastrienilor si care sunt la fel de vechi precum limba Vedelor în India sau textele homerice.

“Cioban” a intrat din farsi, persana modernă, în toate limbile turcice, iar turcii l-au adus în Balcani. Româna l-a luat de la turci în așa măsură încât a dispărut aproape cu totul vechiul latinism “picurar” (transformat, printr-o falsă asociere cu păcura în păcurar). Ce nu este însă evident este că și “picurar” din româna veche (pecoraio în italiană, pecorarius in latinã, de la pecora = oaie) și iranianul “cioban” sunt construite pe aceeași rădăcină a latinescului pecus si indo-europeanului *peku-.

Termenul latinesc (si indo-european) pecu, pecus, care a însemnat posesiuni personale, avere mobilă, a evoluat spre sensul de vite, oi, cireada de vite, turmă de oi, după care a dat din nou pecunia, bani, monedă de schimb. Toți termenii moderni care se invartesc in jurul lui pecuniar vin de fapt dela pecu, care s-a scindat in sensul de oaie (pecora, cf. brînza pecorino, dar si românescul vechi picurar, păcurar = cioban) si pecuniar = care are de-a face cu banii. Oile și vitele erau bogăția.

În iraniană, unde în anumite condiții unui C latin îi corespunde S sau Ș (cf. “centum” latin = “satem” iranian = 100), pecu(s) e prezent în Avesta ca “pasu” (fšu- în cuvinte compuse). “Pasu” sunt oile, bogăția mobilă cântată de Zarathustra. În compoziție, pasu devine fšu-, printr-un proces fonetic propriu iranienei. Așa încât cel care se ocupă de oi va fi: fšupāna, la fel cum bivolarul, cel care se ocupă de vite (gav) este: go-pāna.

Din iraniana pehlevi a intrat termenul în turcă sub forma çoban de a ajuns și în română ca cioban, înlocuind orice termen va fi existat înainte (cf. picurar, păcurar). Carevsăzică, țara Mioriței și a oilor a preluat “cioban” de la iranieni prin turci. Dar ce? Să fii tu popor de oieri, să te mândrești cu Miorița, drob, cușme, turme, stână și altele și să dezvolți o fobie colectivă unică pe planetă, care este aceea: — “carnea de oaie miroase”… până și aici am făcut-o de oaie.

Dar de ce te miri că poporul de păcurari carpato-danubieni nu mănâncă oaie? Românii sunt același popor care nu mănâncă pește pentru că miroase… a pește.

Cerdac…

Ce pare mai natural și tradițional românesc decât cerdacul? De la stilul brâncovenesc până la căsuța țăranului, cerdacul pare a urca până la daci… Sigur, vedem în dicționare că vine din turcă, dar cine știe ce-o fi însemnat acolo?

Ei bine, urmând procesul de transfer lingvistic pe care îl tot ilustrez, în turcă çardak, precum mai toți termenii de civilizație urbană, vine din persană, din farsi, unde înseamnă “patru stâlpi” (char taq, چار طاق ). În persană e un compus, așadar, din numeralul indo-european char ( چار, înrudit cu четыре din rusă și chiar ștar = 4 în țigănește) și taq (طاق), împrumut în farsi din arabă, unde desemnează mai degrabă o boltă, o volută arhitecturală, cum sunt cele de la moscheile din Samarkand, sau de la Alhambra, în Spania.

Patru bolți, așadar, patru stâlpi, patru volute (char taq, چار طاق ), preluat de turci: çardak, și apoi împământenit la noi ca un neînțeles: cerdac.

Sigur, am putea spune că avem ca sinonim pridvorul. Așa e, doar că “pridvor” e din slavă.

Murdar

Murdar este, iarăși, un pur iranism urcând până la limbajul lui Zarathustra, din cărțile sfinte Avesta. Murdar, dat nouă prin turci, este un termen indo-european, iranian, care are de-a face cu moartea. Mard (muritor, adică) este numele omului în iraniană (dar și în armeană: mard).

Mard, omul iranian (și armean) nu e altceva decât mort-uus din latină, mortul, cel doar în trecere pe acest pământ. De aici, tot ce are de-a face cu moartea și cadavrele este murdar.

Ajuns în română prin turcă, însă, termenul nu sugerează astăzi vorbitorului român niciun fel de legătură religioasă cu oroarea morții, cu dușmanul vieții.

Cișmea…

Cișmeaua e pompa de apă, sau un punct din care iei sau bei apă. E dat, corect, în dicționare ca venind din turcă, çeșme, dar turca l-a luat din persană (iraniană / farsi), din care vechea limbă otomană și-a tras o bună parte a vocabularului (multe iranisme ajunse și la noi: dușman, cioban etc.).

În persană însă “ceșm” sau “ceașm” este ochi. Ochiul pur si simplu, ochiul omului sau al animalului. A ajuns să desemneze sursa de apă, deoarece în arabă ‘ayn, ochi, desemnează în același timp punctul din care se scoate apa. Aici, persana nu a mai preluat termenul arab ‘ayn pentru a desemna o pompă sau un izvor, sau o baltă în deșert, ci a acordat un sens suplimentar termenului iranian “ceșm” = ochi, sursă de apã.

De aici, ochiul iranian a trecut în turcă cu sensul de pompă, çeșme, de unde a ajuns în română: “cișmea”. Ideea de ochi a rămas însă în frumoasa expresie: “ochi de apă” pentru un smârc, o copcă, o baltă. Orice sursă mică de apă este un “ochi”, çeșme.

Desigur, poate și prin analogie cu lacrimile. Ah, iar apă, în persană, este “ab” sau “ap”. Tot indoeuropean, da: iranianul ap = românescul apa.

Șatra

Șatra, înițial cortul, dar specializată recent la noi în sensul de așezare țigănească. Șatra e din persană venit la noi prin turcă, el nu e un termen țigănesc, nu este folosit de țigani și nu are nimic de-a face cu sanscritul kshatriya, cum visează ocultiștii romantici și inculți care uită că țiganii au fost întotdeauna casta cea mai jos, intușabili pretutindeni și că nu pot proveni din casta indiană a războinicilor, ci din paria de neatins.

Și, desigur, termenul de dușman, dușmanul dat de persani tuturor popoarelor din Balcani până în India, inamicul prin excelență și tot ce e rău. Puțini termeni sunt mai persani decât dușmanul, semantem ideologic care urcă până în zoroastrism, desemnând răul prin excelență. (E comic că un istoric al culturii precum Matei Cazacu a putut crede că dușman vine din turca cumană; cumanii îl foloseau, desigur, însă îl preluaseră tot de la persani, ca toată lumea; cf. mai jos polemica mea cu el despre ipoteza lui Djuvara cu cumanii).

Pul, apoi, ne vine din turcă și desemna jetoanele jocului de table, însă el e la origine persanul care desemnează banii, monedele, banii de metal. Pul = bani, jetoane, discuri mici. Precum cele de la cazino sau Monopoly.

Șahul, apoi, ce ne-a venit odată cu tablele, jocul de șah, al cărui nume îl desemnează pe împăratul Persiei, șah, sau șahinșah, Împăratul Împăraților.

“Farfurie” înseamnă de fapt “Împăratul Chinei”

Scrie Neculce în Letopiseț, acolo la O samă de cuvinte:

“Lăsat-au Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar, ce vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire.”

Ce au lăsat vodă Ștefan acolo cu limbă de moarte la Putna? Un păhar, așadar, o cupă, un potir “ ce era în chipul marmurii albe şi al farfurii”.

E comic cuvântul ăsta: “farfurie”, și e intrigant să vedem că în vremea cronicarului Neculce, adică pe timpul lui Cantemir, pe la 1700, “farfuria” încă însemna ceea ce este ea în greacă și turcă, și anume: porțelan. Porțelan era acel grecesc φαρφουρί, luat la rândul lui din turcă (fağfur), iar turca îl luase, ca atâția alți termeni de cultură, din persană, din farsi (فغفور) [fağfur].

Acest fağfur, porțelan, care în persană face derivatul adjectival fağfuri (“din porțelan”), vine însă de la persanul și mai vechi bağpur, expresie indo-iraniană care înseamnă Fiul lui Dumnezeu (în sanscrită, limba cea mai apropiată de iraniana veche: Bhaga-putra (भगपुत्र, iraniană: baghpur).

Despre bagh și ce a mai dat prin derivare (printre altele numele orașului Bagdad) vezi linkuri mai jos.

Direcția farfuriei este așadar: persană > turcă > greacă > română.

In vremurile indiene și iraniene clasice, expresia Bhaga-putra (Baghpur), de unde ni se trage farfuria, era o traducere a celei care în chineză desemnează Împăratul, Fiul Cerului:天子 tiānzǐ.

În persana recentă, de după islamizarea începută în sec. VII-VIII, Baghpur (Fiul Cerului) a dat fonetic baghbur apoi, sensul inițial pierzându-se, faghfur. Faghfur (porțelan de China) a trecut în turcă sub forma [fağfur] și fağfuri (ceva din porțelan), de unde în greacă φαρφουρί, farfurì = porțelan. De aceea spune cu admirație Neculce, descriind cupa lui Ștefan de la Putna: “era în chipul marmurii albe şi al farfurii”, părea din marmură și porțelan..

Este interesant, însă, paralelismul cultural: atât imperiul iranian și cel otoman, cât și occidentul prin Anglia, au cunoscut porțelanul ca venind din China. De aceea persanii și turcii i-au spus porțelanului: faghfuri = Impăratul Chinei, pe când englezii, și mai simplu, i-au zis porțelanului china… China, de altfel, a rămas așa și desemnează până astăzi porțelanul în engleză, farfuriile, da.

Bostan

Bo-stan, Afgani-stan, Uzbeki-stan, Paki-stan… sufixul persan/iranian –stan e același in toți acești termeni care țin de o geografie politică sau mistică. –Stan: termen indo-european, un loc în care stai. De la verbul *stha-, a sta. Stan este locul in care stau afgani, uzbeci etc… Ajuns, ca împrumut, si  la armeni, care își numesc țara Haiastan, țara armenilor (hai, Հայաստան). Același termen care a supraviețuit în română în stână (cf. textul meu Cu lingvistica la stână…).

Da, bo-stan, bostanul venit nouă din turcă din farsi, din persana modernă, desemna inițial pur și simplu grădina paradisului. Mai precis: Locul Miresmelor – Bu-stan, precum Turki-stan, țara turcilor. Bu, bo, bui = miros în persană. De aici – bu-stan > locul în care miroase frumos, Raiul.

Bustan/Bostan e echivalentul în persană al lui Pardes (paradisul, altfel zis: “locul cu gard”, termen tot persan, și al arăbescului Jennet = Rai, grădină). Despre acei bostani (pepeni) din Afganistan scrie împăratul moghol Babur, cuceritorul Indiei, când plânge în Babur Namah după dulcețurile din minunatul Kabul, lăsat în urmă după își mutase capitala în mlaștinile populate de jivine vicioase din Dehli. In plină vară, Babur făcea să vină pepeni (bustan) din Kabul până la Delhi, în masive lăzi cu gheață și paie, purtate de cămile deosebit de stupide.

Prin metonimie, “bostan” a ajuns să desemneze în turcă, limbă profund impregnată istoric de iraniană/persană pepenele, fructul paradisiac prin excelență. Procedeul e banal, sârbii și croații numesc roșiile, tomatele: paradajz. Așa că de la turci avem și noi paradisiacul bostan iranian, care inițial desemna doar pepenele. Au dreptate așadar cei care în dialect numesc câmpul de pepeni “Bostană” sau “Bostănărie”.

Iar la întrebarea de a ajuns nobilul bostan să desemneze vulgarul și fadul dovleac nu avem alt răspuns decât a trimite spre sărăcia și lipsa de imaginație a neamului nostru. Li s-a părut lor, în trecut, că trista cucurbitacee mai cunoscută ca dovleac (dovleac venind tot din turcă) e tot un fel de bostan (pepene). I-au zis dovleacului bostan și așa a rămas. Dar bostan era inițial doar pepenele, harbuzul.

Ba chiar a devenit și nume propriu, ca acel maior Bostan de la Securitate care mă interoga pe mine și despre care Luca Pițu scria aici, în  “Dan Alexe, omul cu tălpi de vânt” ( din: La cafeneaua hermeneutică, Nemira, 1998).

Acum: Bostan = Grădina Paradisului, da, însă Bostan a mai fost și titlul dat unor culegeri de poeme mistice sufi scrise în persană, precum Bostan-ul lui Sa’adi (1257), matricea genului, urmat de Gulistan, tot al lui Sa’adi (Grădina Rozelor, 1258, de la gul, gül = trandafir ).

Ghiul

Când râdem de vulgaritatea ghiulurilor, inclusiv cea fonetică, ignorăm în general că etimologic un ghiul este o roză.

In română avem în realitate o omofonie între mai multe ghiuluri, cel de ață sau bumbac, de pildă, sau ghiulul cu sensul dispărut astăzi de mulțime mare, poporet, adunătură. Acestea vin din turcescul kül și nu au nici o legătură cu ghiulul ca inel bărbătesc de mari dimensiuni, care provine din turcescul gül = roză, trandafir, prin extensie: floare.

Ca și în cazul nurilor, ca multe alte turcisme care și-au schimbat sensul în română, gül nu înseamnă în turcă decât roză sau floare, are un sens pur botanic, iar înțelesul de inel vulgar de parvenit a apărut în română, probabil de la dimensiunea rubinelor și altor pietre prețioase ce le ornau.

Ironia este însă că gül și latinescul rosa din care avem roză au aceeași origine, aceeași rădăcină și aceeași etimologie. La origine au fost același cuvânt, deși fonetic nu mai au astăzi nimic în comun.

Iată:

Gül e un împrumut turc otoman din persană, ca mii de alți termeni de civilizație. In persană, limbă indo-europeană, este gul = roză, trandafir, floare și cunoaștem suficient evoluția limbii persane, una din cele mai vechi atestate, pentru a ști că gul provine de la anticul persan vṛd-.

La prima vedere afirmația nu are sens, însă, pentru a nu intra într-o prea lungă demonstrație lingvistică, ajunge să spunem că vṛd– a sfârșit fonetic în modernul gul la fel cum anticul iranian vṛka (lup) a sfârșit în persanul modern gorg (lup).

Acea rădăcină a rozei, vṛd-, însă, nu era indo-europeană.

Populațiile indoeuropene, semitice sau caucaziene care au intrat în legătură cu vechii locuitori ai Mediteranei, care ne vor rămâne necunoscuți pe vecie, au împrumutat de la aceștia numele multor plante, animale și alimente necunoscute noilor veniți: uleiul, măslinele, curmalele, rodiile, vinul, trandafirul.

Termenul pentru vin, de pildă, oinos în greacă, vinum în latină, are aceeași rădăcină cu termenul echivalent din arabă, ebraică, etiopiană, armeană și georgiană. Toate aceste limbi l-au împrumutat în preistorie de la o limbă mediteraneană dispărută.

Același lucru s-a întâmplat și cu roza. Latinescul rosa și grecescul ῥόδον(rhódon) au fost împrumutate pe căi separate de la un grai mediteranean dispărut. Putem chiar reconstitui rădăcina. In dialectul din Lesbos nu se spunea  ῥόδον ci βρόδον, ϝρόδον, ceea ce ne arată că rădăcina era wrod-, cu un w- inițial care în unele dialecte se scria cu litera numită digamma: ϝ , ceea ce explică folosirea grafică a spiritului aspru în ῥόδον. Homer folosește termenul în celebra formulă: Aurora “cu degete de roză”, ῥοδο-δάκτυλος, rhodo-dactylos.

Avem confirmarea că rădăcina mediteraneeanã era wrod– în armenescul, împrumutat paralel de la aceeași sursă, cu metateză: vard = roză, trandafir. (Imprumutat în georgianul vardi = roză, trandafir. De aici vine și numele propriu armean Vartan: Rozaliul.)

Avem o confirmare suplimentară în persanul antic vṛd-, care a dat în limba modernă gul, înainte de a fi împrumutat de turcă (gül) și apoi de română. Gul avem și în numele volumului de versuri și pilde sufi al poetului persan Sa’adi: Gulistan (Grădina de trandafiri).

In partea cealaltă, latinescul rosa nu poate veni fonetic din grecescul rhódon ci, ca și vinul, a trebuit să fie împrumutată de la aceeași sursă care a dat și termenul armean, precum și cel persan care a dus la gul și, prin împrumut și transfer semantic, la turcescul gül și la românul ghiul.

Mai avem confirmarea și că în română, înainte de a desemna inelul cu rubin vulgar termenul turcesc ghiul își păstrase sensul de roșu, pentru că, sub forma reduplicată: gülgüli era folosit pentru a descrie vinul roșu: ghiurghiuliu, de laghiulghiuliu.

Și pentru că am ajuns la roză, iată un exemplu de titlu tradus dezastruos: Numele Trandafirului!…
.
Nu stiu cine a tradus-o in românește, nu m-am atins de ea, am citit-o in italiana, cu un amestec de oroare si fascinatie… Eco e un farsor de geniu, cititorul rămâne fără respirație in fața aglomerarii de erudiție, din care o mare parte e furată, forțată, sau adăugată ostentativ, cand nu e inventată, ca in Borges…
.
Nu degeaba e Borges insusi un personaj : sinistrul bibliotecar orb Jorge de Burgos… dar Eco imprăștie si mult “zgomot” inutil in text, precum ininteligibilul lung citat in ebraică care deschide Pendulul lui Foucault, despre care Eco insusi a recunoscut intr-un interviu ca l-a trîntit acolo doar pentru aspectul grafic si estetic…
.
Dar de ce, de ce, de ce a fost tradus in română titlul: Numele Trandafirului ?!!!… In Numele Rozei s-ar fi păstrat toate aluziile si ariile semantice ale originalului: “roza vânturilor”, “rozicrucienii”, “Razboiul celor doua Roze”, “rosa” latină folosită in paradigmele flexiunii din manualele de gramatică cântată de Jacques Brel (rosa, rosae, rosae… rosarum, rosis, rosis), pînă la “rozasa” (rosace) din vitraliile catedralelor gotice.
.
In loc de asta, tot ce avem e un balcanic “trandafir”… “Te-as iubi dar nu stiu slova”… Cu trimitere subliminală la un soi de cârnați picanți
.
… cind il aveai pe Macedonschi : ” O roză-nflorește, suavă…” (și Gertrude Stein: “a rose is a rose is a rose”…)
.
Se poate rata un titlu mai mult de atât?… Da, dacă trăiești în lumea ghiulurilor.

— “Ceci n’est pas un gül.”

Șotron, cherhana

Iar aici ajungem și la șotron. Celălalt nume al jocului de șah venit prin otomani de la persani era șatranj. În turcă, șatranç (cu varianta satranç), după ce a desemnat tabla de șah, a evoluat și spre sensul de împărțit în pătrate, în carouri. Așa cum, prin aceeași analogie, și într-o limbă ca engleza se spune, despre o suprafață împărțită în carouri, checkered (de la checker, jocul de șah), la fel în turcă șatranç se spune despre orice lucru împărțit în pătrate… exact precum arată suprafața jocului de șotron.

Cât de enervant e DEX-ul, care insistă, în mod absurd, din inerție, ediție după ediție, că șotronul ar veni din franceză, de la chaudron… Absurd pentru că un joc cu asemenea nume nu există în franceză, țăranii noștri nu studiau la Paris, iar falsa etimologie e la fel de ridicolă cum e cea care pretinde că a chiuli vine din franceză de la cul (!!!… când de fapt e un albanism, vezi link și lămuriri mai jos).

La fel, e revelatoare în română adaptarea locală a sintagmei persane care a dat cherhana. In toata lumea irano-otomanã, din India pîna in Balcani si in toata Asia centrala, sintagma persanã “karhana” a devenit termenul generic pentru atelier sau fabrica (de la pers. kar = munca, a munci, si hana = casã, local, cladire… karhana  >> locul in care se munceste organizat, atelierul.

Si astazi, din hindi pînã în turcã, karhana = fabrica, uzinã, atelier, etc., orice loc in care se munceste structurat, in echipa. Numai in românã, mostenit din contactul cu otomanii, in special in Dobrogea, cherhana desemneaza exclusiv locul in care se pune pestele in lazi si butoaie…

… era in mod vizibil singura activitate de manufactura organizata a localnicilor.

(Ah, iar în argoul turcesc, astăzi, kerhana este bordelul, tot o activitate de peștit.)

“Taraf”…

“Taraf” e un arăbism, de fapt, dar ca mai toți termenii arăbești care au ajuns în română, de la “chef” și “huzur” la “chibrit”, “zar”, “musafir” și atâtea altele, româna le-a luat din turcă, iar la rândul ei turca le-a luat din persană, care le primise din arabă.

Procesul împrumutului a fost așadar: arabă > persană > turcă > Balcani > română.

Pentru turci, însă, toate acele arăbisme pe care ni le-au dat: musafir, de pildă (la origine: călător) erau tot iranisme, împrumuturi din farsi. Din farsi, care îl luase din arabă, “taraful” a trecut nu doar în turcă, dar și în paștu, urdu/hindi etc.

“Taraf” este, din turcă până în hindi, în India, în același timp un grup de oameni, dar și o direcție anume, fie și punctele cardinale: “u taraf”, spunem în farsi pentru: — “în direcția aia”. Acum, grupurile de muzicanți din Balcani respectau fiecare câte o școală, o direcție muzicală învățată (iar majoritatea erau derviși romi), fiind în același timp un “taraf”, un grup de oameni, cu o disciplină muzicală distinctă.

In turca literară și in farsi, în Iran și Afganistan, “taraf” și-a păstrat și azi toate aceste sensuri. Iată, de pildă, coperta acestui roman italian tradus în farsi și foarte în vogă în Iran: Romanul scriitoarei italo-cubane Alba de Céspedes (numele e scris mic sus). Titlul original e:

“Dalla Parte Di Lei” (Din partea ei), iar în persană este: “Az taraf(e) u” = Din partea ei, adică: din (az) taraful ei.

Taraf (scris طرف‎, T-R-F) e cuvântul din mijloc, cele trei litere subliniate în roșu: az TRF u.

Doar în română, pierzându-se multitudinea de sensuri inițiale, termenul s-a specializat la un grup de muzicanți care reprezentau un stil, un “taraf”, anume.

Biștar

Acesta este un ban otoman de 20 de parale (para, pl. parale, vine din turcă: para, pl. paralar).

În limba turcă oficială, până la modernizarea forțată impusă de Atatürk, numeralele erau persane, mai ales atunci când venea vorba de bani. Așa se face că 20 în turca otomană, în domeniul finanțelor, se spunea: bist.

Bist = 20 în persană, în farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman (bist e inrudit, in domeniul limbilor indo-europene din care face parte farsi, persana, cu latinescul viginti, desigur).

E limpede că termenul biștar, biștari, pentru a desemna banii în general vine de la această comună monedă otomană de 20 de parale (bist para, cum și scrie pe ban), dat fiind că tot din turca otomană mai avem și para(le), dar și pul (jetoanele de la jocul de table, care însemnau tot bani).

Pul, dat corect în dicționare ca venindu-ne din turcă, și care la origine însemna tot bani, este în realitate unul din marele număr de termeni persani, din iraniana modernă, ajunși în română prin turcă, într-adevăr, dar care la rândul lor erau pentru turci niște împrumuturi culturale din persană.

Iată așadar de unde vine biștar, de la moneda otomană bist ( = 20 parale), pronunția cu ș fiind poate influențată de faptul că în țigănește 20 se spune biș (bișto= al douăzecilea).

— Aferim !…

Chiar și tinerii care n-au citit Sadoveanu și romane cu haiduci cunosc interjecția: “Aferim !” de la filmul lui Radu Jude și mai știu că în limba veche însemna, venind din turcă, un fel de “Bravo !”

În realitate, cum o tot arăt, ca atâția alți mulți termeni ce par banal românești: “cioban”, “cerdac”, “dușman”, “bostan”, “cișmea”, “șatră”, “șotron”, “ghiul”, “cherhana” și atâtea altele, “aferim” vine de fapt din persană, din farsi, iraniana modernă. Farsi din Iran: o limbă indo-europeană înrudită cu limbile romane, germanice și slave, desigur, dar termenul “aferin”/“aferim” ne-a fost adus de turci, care îl înțelegeau la fel de puțin ca noi.

E de fapt “aferin”, cu N, nu cu M. “Aferin” a dat “aferim” doar în Balcani, în albaneză-bulgară-română.

Înseamnă “bravo” și în persană/farsi și vine de la verbul “afaridan”, a construi ceva plăcut, prietenos.

Aici, pe scurt, să spunem că rădăcina verbului “afaridan” (unde *-dan e doar terminația infinitivului) este: *ā-prī- > *ā-frī- > afrin, aferin.

Acel *prī- din *ā-prī- este exact rădăcina “prieteniei” și a iubirii care intră în slavonul “priiatel” (de unde avem și noi “prieten”); în germanică și iraniană “prī-“ a evoluat însă fonetic spre: “frī-“, de unde englezescul “free” (germanul “frei”, liber) și zeița “Freija” cea iubitoare și prietenoasă, Venus a nordicilor, de la care avem: Frei-tag și Fri-day, vineri, ziua Venerei, ziua lui Freija cea liberă (free) și prie-tenoasă.

Iar în iraniană: a-“frī”-, a-“far”-in a dat această exclamație de plăcere: “Aferin !” = “Bravo !”

Așa încât, “aferim” e înrudit etimologic cu “prieten“, “friend”, “Friday”, “free” și “frei”.

Die Gedanken sind wirklich frei.

Chenar (și karma)…

Cât ne mai chinuiau profesorii de desen cu chenarul drept și cu frizele alea cu fructe… Dar chenarul ne-a rămas în psihologia individuală și colectivă ca un soi de estetică a rigorii. Să fie cu chenar.

Acum, iarăși, cum aflăm din dicționare, chenar e turcismul kenar, dar de-acum știm deja că majoritatea turcismelor împrumutate de noi sunt de fapt iranisme. Turca otomană împrumutase masiv din farsi, din persană. Or, kenar este într-adevăr un alt asemenea termen iranian care desemnează marginea sau plaja. În farsi e kanar. Kanar-e-darya = malul mării, chenarul mării, plaja.

Kanar, chenar, era tot ceea ce înconjura ceva, chiar și un zid, sau gardul casei. Ca toate iranismele, el urcă până la limba veche a lui Zarathustra, limba din textele sfinte din Avesta zoroastrienilor… numai că forma inițială nu era kanār, ci karnā ! “Karnā”, de la verbul a face, kar-, este o “făcătură”, ceva făcut solid de mâna omului. E, asadar, un substantiv de la rădăcina verbală indo-iraniană kar- = a face.

În sanscrita Vedelor, iar mai târziu în budism, rădăcina kar-, cu sufixul -ma, a dat “karma”, suma faptelor cuiva. Kar-ma, Karma!

Ba chiar, comicăreală, verbul e cât se poate de activ în țigănește și astăzi: “so kares”? = ce faci? “Kar-es” este = tu faci, de la rădăcina kar-, a face, în sanscrită și iraniana veche.

“so kares”? = care-i karma ta? cum ar veni…

In persană, rădăcina kar- a dat, cu alt sufix, -nā, acel karnā: făcătura, lucrul, gardul înconjurător.

Ultima nedumerire ar fi: de ce în iraniană “karnā” a dat, la un moment neștiut: “kanār” (chenar), inversând silabele?

Ei bine, e ceea ce se numește doct în lingvistică o metateză: din rațiuni imposibil de deslușit, vorbitorii rearanjează uneori silabele unui cuvânt, fără să-și dea seama, iar peste o generație cuvântul e pronunțat cu silabele inversate. Așa a făcut româna cu împrumutul arhaic din greacă “batrakos” (batracian, broască). Din batrak- (“batracian”) româna a făcut, inversând silabele: brotac, broasca.

La fel a făcut româna și cu slavonismul împrumutat pečurka (peciurca): deodată românii au zis, inversând silabele: ciuperca.

pečurka – ciuperca, batrak – brotac = acestea sunt metateze. La fel, vechiul iranism karna a dat kanar, de unde prin turcescul kenar am ajuns la chenarul nostru.

Despre care nu știm că urcă până la zidurile fortărețelor lui Zarathustra și că e înrudit cu karma budistă.

“Zuluf”…

Zulufii, buclele acelea cochete din păr, sunt pentru noi un turcism, căci din turcă ne vine cuvântul “zuluf”. Dar, oh, ca o bună parte din vocabularul limbii otomanilor, și zuluful vine din Iran (ca și dușman, cioban etc., cum am tot arătat).

Zulf, زلف, e părul frumos al femeii, cum cântă aici Ahmad Zahir, mitul absolut al culturii pop afgane.

Cititorul fidel știe, fără îndoială, că limba principală din Afganistan e tot persana ca în Iran, farsi (cum și tadjika, de fapt, este tot farsi, persană; diferența în tadjică față de persana din Iran e doar de accent, cam cum e Republica Moldova față de România)…

Așa că aici Ahmed Zahir cântă despre: Ochii negri – “Ceașm e siah”… “ceașm”, ochi, știm deja, cum am mai scris, că este ochiul, dar și “cișmeaua”, “ochiul de apă”.

Dar dacă îl ascultăm cu atenție pe Ahmad Zahir, acest Elvis al Afganistanului, mort tragic într-un accident în 1979, probabil asasinat, auzim la minutul 1.05: “Zuluf dori” etc… “Ai păr” așa și pe dincolo. “Zuluf” e părul iubitei. De acolo, prin turci, avem și noi zuluful.

Iată că nu ne-am fi așteptat ca un cântăreț afgan de rock kitsch al anilor 1970 să cânte iubitei despre “zulufi”… Deja a ta îți pare mai exotică, acum că știi asta.

Ca o completare: “musafir”, care vine din arabă…

“Musafir” ne vine, prin turcă, din arabă, construit pe rădăcina -sfr- care a mai dat și termenul, devenit acum universal: “safari”.

Pe o rădăcină arabă în -sfr- cu sensul de a se deplasa, a călători, limba arabă construiește, cu prefixul mu-, noțiuni de actant: cineva care face ceva. Așa se face că de la “jihad” (război sfânt) avem “mujahid”, precum acei mujahidin, razboinicii afgani. De la “iștira” = cumpărătură – avem: “mușteriu”, cel care cumpără. Sau, de la “azan”, chemarea la rugăciune, avem “muezin”, cel care cheamă la rugăciune. Așa că de la “safar”, călătorie, avem în arabă “musafir”, călătorul. Același “safar” a mai dat în Africa termenul pentru călătoria de plăcere, însoțită de vânătoare: “safari”, dar mai ales: “musafir” = călătorul.

În română, “musafir”, sub influență fanariotă, a luat sensul de oaspete în general. Un rest al legilor ospitalității, când orice călător (musafir) venit de la drum (safari) devenea oaspete.

Cf. și:

Un gând despre Iran…

https://cabalinkabul.com/2019/08/07/un-gand-despre-iran/

despre șatră:

Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească

https://cabalinkabul.com/2013/01/15/pe-ulita-armeneasca-trece-o-satra-tiganeasca/

Bogdan și Bagdad – lingvistică bogată și fagocitată

https://cabalinkabul.com/2014/06/22/bogdan-si-bagdad-lingvistica-bogata-si-fagocitata/

O lume dată în vileag: urme de maniheism în română si maghiară

https://cabalinkabul.com/2013/04/05/o-lume-data-in-vileag-urme-de-maniheism-in-romana-si-maghiara/

In apărarea lui Neagu Djuvara : au fost Basarabii cumani?

https://cabalinkabul.com/2013/10/06/in-apararea-lui-neagu-djuvara-au-fost-basarbii-cumani/

Anarhia, Supraomul si stânga nietzscheana (și transpunerea ei în Iran)

https://cabalinkabul.com/2013/08/10/anarhia-supraomul-si-stanga-nietzscheana-si-transpunerea-ei-in-iran/

Roasted-hearted melody: obsesia poeților sufi cu kebabul…

https://cabalinkabul.com/2014/06/22/roasted-hearted-melody-obsesia-poetilor-sufi-cu-kebabul/