Încep prin a spune că țin foarte mult la Dan Ungureanu. Nu doar că țin la el și îl apreciez intelectual, dar i-am și găzduit aici pe blog un text de demascare a amatorismului nociv al impostorului Sorin Paliga, pe care îl denunț de altfel și eu în ultima mea carte de la Humanitas, «De-a dacii și romanii.»

Cu atât mai dificil mi-a fost să mă decid să scriu următoarele: problema mea cu cartea lui Dan Ungureanu «Istoria limbii române» publicată la Chișinău, la minunata editură Cartier a lui Gheorghe Erizanu, este aceea că ipotezele noastre se exclud reciproc, a mea și a lui, iar a lui este inacceptabilă metodologic.

Dan Ungureanu spune că româna ar fi un soi de dialect romanic nord-italian care ar fi migrat spre est după sec. V; eu spun că româna este rezultatul latinității balcanice, care a luat multe secole pentru a se forma și care, la un moment ce trebuie definit, dar intervenit după slavizarea masivă a limbii (inclusiv prin verbe fundamentale precum “a iubi” și “a citi”), care a dus și la impunerea limbii slavone în cult, folosirea alfabetului slavon-bulgar vechi, inclusiv la românii din Ardeal și Maramureș, însă doar a trecut Dunărea din Balcani spre nord. 

Cele două ipoteze se exclud reciproc și sunt incompatibile. Sunt uimit de cei care, pe rețelele sociale, arată apreciere pentru ambele, probabil fără să gândească prea mult, sau fără să citească, mulțumiți fiind cu titlul.

Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia» și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa limbilor albaneză și bulgară-macedoneană. Asemenea fenomene, ceea ce eu numesc un “Sprachbund”, potrivit terminologiei lui Trubetzkoy, sunt rare și trebuiesc explicate. Cartea lui Dan Ungureanu nu face deloc asta, căci se ocupă doar de comparații superficiale (dacă nu chiar, uneori, bazate pe simple accidente – ca să nu spun inventate) care nu ating deloc problemele structurale: cum ar fi putut un dialect nord-italian să ajungă la o structură de “pidgin”, de “creolizare”, identică cu cea a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul – ciovek/ciovekăt? 

Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a putut forma la nordul Dunării… Ba chiar, nu s-a putut forma nici pe ambele maluri acestui fluviu, cel mai mare și mai lung și mai larg din Europa, pentru că Dunărea a fost întotdeauna o frontieră naturală. Toată masa de bulgărisme și sârbisme din limba română nu se explică din vreo conviețuire cu slavii balcanici prin Maramureș și Bucovina, ci prin aceea că româna s-a format în Balcani, în contact strâns cu slava sudică și albaneza. Cele mai greu de trecut frontiere naturale, cum ne-a învățat Fernand Braudel, sunt râurile și fluviile. Cele două mari dialecte ale “limbii albaneze”, gheg și tosk, sunt separate doar de râulețul Shkumbin. Tot așa, Roma și limba latină erau separate doar de către fluviul Tibru de Etruria și de orașele-cetăți etrusce etc.

Teoria lui Dan Ungureanu este că limba (proto)română s-ar fi format în Gallia cisalpină, în nordul Italiei, de unde vorbitorii ar fi emigrat spre locurile lor actuale după 500 AD. Pentru a încerca să dovedească asta, el compară însă doar cuvinte, scoase din context, cu exemple din dialecte italiene diferite, dar nu oferă absolut nimic structural si gramatical. El prezintă o masă amorfă de vorbe, acolo unde eu arăt similitudini structurale într-un Sprachbund balcanic, structuri gramaticale identice care nu puteau apărea decât în contact strâns, veacuri întregi, în inima Balcanilor, regiune latinizată încă de la fuzionarea Romei cu lumea elenistică. 

Românitatea este așadar latinitatea balcanică și atât. Legătura lexicală (la nivelul unor cuvinte) cu dialectele nord-italiene este firească, însă aleatorie, căci e prezentată de Dan Ungureanu doar lexical, ceea ce constituie o eroare de metodă. Dacă am lua-o așa, am putea trage o concluzie falsă și din faptul că doar româna si limba sardă au păstrat, de pildă, termenul de “armăsar”. Însă o limbă înseamnă structură și tipologie, nu o magazie de vorbe comparate răzleț. Metoda lui Dan Ungureanu în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră (voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi înrudite. 

Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală a limbilor. Or – cuvintele pot evolua fonetic identic, în limbi provenite din dialecte ale aceleiași limbi-mumă, cum este cazul limbilor romanice, provenite din latină, dacă s-a declanșat un anume proces de evoluție fonetică pe o arie mai largă, cum este atestat istoric si scripturar. Sau, dacă am lua-o doar după lexic, atunci persana de astăzi (farsi) ar fi un dialect arab. Or, gramatica, structura si tipologia arată că nu este așa. Dan Ungureanu nu face însă asta, el vine doar cu hărți și vorbe.  

Face de pildă apropieri de genul un pic (rom.) – piccolo (it.). Dar uită să spună că avem și pequeño în spaniolă etc. 

Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei.

Iar deplasarea propusă de Dan Ungureanu, dinspre nordul Italiei spre Ardeal și Balcani, traversând toate sălbăticiile secolului VI, este de neimaginat. In teoria mea, prezentată în cartea «De-a dacii și romanii» și sprijinită structural și gramatical, doar se trece Dunărea dinspre Balcani. Simplu și mai mult decât plauzibil.

Ca să nu mai spun că gramatical dialectele nord-italiene sunt doar banală italiană, n-au nimic din structura limbilor balcanice. Asta Dan Ungureanu nu explică. Căci dacă spaniola are “mano” și româna are “mână”, înseamnă asta oare că românii vin din Peninsula Iberică?

Majoritatea aprecierilor si apropierilor lexicale pe care le face Ungureanu sunt firești, pentru că sunt moștenite în paralel din latină. Dar dacă o luăm așa – româna ar fi și mai apropiată lexical de catalană, despre care el nu zice mai nimic. Sau de limba sardă. Dar noi trebuie să arătăm gramatică și tipologie, nu un depozit de cuvinte.

Limba nu este așadar o colecție de cuvinte izolate prezentate în paralel, ci o structură gramaticală si tipologică. Căci dacă o iei statistic, atunci engleza ar părea un dialect franco-latin, cum o și spune o carte umoristică recentă.

Cam asta am avut de spus… deocamdată…