Erotism trist in Afganistan : Pierre de patience (Atiq Rahimi)…
Dan Alexe
Atiq Rahimi, scriitor si cineast afgan ajuns in Franța in anii 1980 si care in scurtul său roman Pământ și Cenușă (Earth and Ashes, 2000, o nuvelă mai lungă, de fapt), Atiq așadar reușise un tur de forță, un nou stil narativ: un roman scris in întregime sub forma interpelării cuiva… Naratorul nu se exprima decât la persoana a doua: “Te-ai oprit la marginea drumului… Te-ai uitat, dar nu venea niciun camion” etc…
Dupa doua pagini, cititorul se întreabă cine vorbește acolo si așteaptă o schimbare de ton in capitolul urmator… dar de fapt tot romanul e scris la persoana a doua. Ei bine, nu numai ca ansamblul funcționează captivant si hipnotic, dar si filmul pe care Atiq l-a scos din acel roman funcționează, in primul rând pentru ca el, regizorul, a renunțat la ceea ce făcea specificitatea prozei: a renunțat la vocea care vorbește la persoana a doua. A iesit un film decent despre o istorie trista si familială din Afganistanul etern.
.
A urmat romanul sau scris direct in franceză, Pierre de Patience (2008), romanul prin care Atiq Rahimi este acum primul om care a scris despre sexualitatea femeii afgane. A luat si premiul Goncourt pentru asta, devenind unul din acei scriitori veniți din afară, meteci, imigranți, care au adoptat franceza intr-un moment de gol al literelor si de declin al acestei limbi, precum Jonathan Littel sau Matei Vișniec.
.
Ce se întâmplă in Pierre de Patience? Nu mare lucru, in afară de multă ură demnă in interiorul cuplului si sex nearătat (ocazional, in afara cuplului). O fată, o femeie, monologhează lîngă cadavrul viu al soțului ei cu câteva decenii mai in vârsta, o legumă paralizată care trebuie ingrijita in permanenta, in vreme ce prin curte trec bande de mujahidini si revoluționari islamisti bărboși.
.
Ca intr-un anume roman de Moravia (din care autorul s-o fi inspirat) femeia face sex cu oameni aproape sub ochii paraliticului neputincios. La urma se razbuna fără putință de reconciliere.
.
Golshifteh Farahani, actrița iraniană care ține filmul, este splendidă. O frumusețe insuportabilă, care ii face iertat jocul repetat artificial. Nu e vina ei. Filmul nu e altceva decât un monolog filmat – e greu sa-ți păstrezi credibilitatea vreme de aproape două ore cand trebuie sa te intrebi cu voce tare: “De ce fac asta?”, sau sa spui repetat: “Unde-i Coranul?”, prefacandu-te ca-l cauti, cand de fapt odaia paraliticului nu are decât o saltea și o poliță.
–
—
Un film turnat in Maroc (insa foarte credibil vizual in privința decorurilor), dar care nu o să ruleze niciodată in Afganistan, une e presupus a se petrece. Nu doar pentru ca se sugerează sex, ba chiar sex plătit, însă actrița e iraniană si nu se poate lepăda de enervantul ei accent de Teheran. Desi limba, in Iran si Afganistan, e aceeasi, afganii nu ii suporta pe snobii de iranieni care ii privesc de sus. E ca si cum un film presupus a se petrece in Moldova, pe la Orhei, ar avea ca eroină o actriță cu accent bucureștean. Cunosc oameni care ar ieși din sală hohotind.
Merita insa văzut. E un nou soi de orientalism, practicat de oameni care vin de acolo.