Frances McDormand este actrița „fetiș” a fraților Coen (polițista gravidă din Fargo), iar în 2018 a primit deja Oscarul de Best actress pentru rolul din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Anul ăsta, “Nomadland” are șase nominalizări (ca și „The Trial of the Chicago 7”), printre care Best Picture (din nou ca “Chicago 7”) și iarăși Best Actress pentru ea, dar și Best Director pentru Chloé Zhao.

Un film făcut de o femeie (Chloé Zhao) despre o femeie (Frances McDormand) care pierde totul și pleacă pe drumuri cu camioneta, de-a lungul și de-a latul Americii. Turnat în stil documentar, deseori cu camera pe umăr, este un film foarte linear, precum șoselele prin deșert prin care tot urmărim camioneta personajului Fern (ea, adică).

Fern călătorește conducând camioneta pe o vreme oribila, de lapoviță permanentă, și înțelegem dificultatea unei asemenea vieți în marginea societății atunci când i se sparge un cauciuc și-și dă seama ca n-are unul de schimb.

Munci agricole, o comunitate în deșert compusă dintr-o serie de cazuri sociale și, din nou, oameni care au pierdut totul. Fern ajunge scurtă vreme să umple cutii la un centru de distribuire Amazon, un hangar gigantic în care se lucrează în condițiile acelea inumane, de roboți, pentru care Jeff Bezos, patronul Amazon și cel mai bogat om din lume, a fost deja criticat chiar de Amnesty International.

Niciun fel de glamour în film, aici nu e On the Road. Este mai degrabă ceva din categoria The Road, filmul ăla sinistru post-apocaliptic cu tatăl și copilul în derivă pe drumuri. Sau amintește, evident, de criza anilor 1930, de filme precum Fructele mâniei (Grapes of Wrath, după romanul lui Steinbeck).

Rămâne însă un film tare demonstrativ și repetitiv, deși are decența să nu dureze decât 1.45 h. Mai vedem din când în când ceva natură, un răsărit de soare, un bizon când ea conduce printr-o rezervație naturală. Nimic romantic însă acolo, afară de muzica siropoasă, pe alocuri total nepotrivită cu imaginile, a pianistului italian Ludovico Einaudi (un fel de Philip Glass combinat cu André Rieu).

Filmul reușește însă să fie profund uman. De fapt, e un film fără „răi”, fără „baddies”, în care fiecare încearcă să-și păstreze demnitatea (– Eu nu sunt „homeless”, ci doar „houseless”, nu-i același lucru – spune Fern la începutul filmului).

Iar figurile secundare din film (care e de fapt un docu-fiction, unele personaje fiind chiar “drifters” reali, sunt pline de umanitate ne-jucată.

Cel mai probabil, va primi ceva premii. Regizoarea e nu doar femeie, dar e și chinezoaică rău văzută acasă la ea, după un discurs în care a criticat regimul lui Xi.

See you down the road”, cum se salută personajele.

Despre cum China, piața chineză și banii din China influențează producția cinematografică occidentală și chiar Hollywoodul, vezi cronica mea mai veche:

“Mission: Impossible — Rogue Nation”, o decriptare ideologică, sau: când China decide ce vedem la cinema…