Circulă pe net un text imbecil, în 11 puncte, plin de inexactități și invenții absurde, care caută să dovedească unicitatea limbii române. Mulți l-au preluat și difuzat, înșelați și de faptul că e citat acolo dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogăție de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Iată aici cele 11 puncte decorticate unul după altul:

  1. Româna e singura limbă romanică, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei.

Nu, pentru că mai jos același text va pomeni limba dalmată, vorbită până spre sfârșitul sec. XIX, asimilată lent de croată. La fel, avem în Balcani aromâna în toate variantele ei și meglenita. Acestea nu au coborât la sud de Dunăre, ci sunt vorbite de două milenii în zonele în care sunt atestate. Mai degrabă, existența limbilor neo-latine sud-dunărene pune problema originii limbii române propriu-zise. Dacă lăsăm deoparte termenul artificial de „grai” inventat de cercetătorii, istoricii și lingviștii români pentru a evita termenul de „dialect” (ficțiunea politică fiind că româna nu are dialecte, ca alte limbi), remarcăm că meglenita, vorbită la granița dintre Bulgaria și Grecia actuale, este într-adevăr un dialect al limbii române propriu-zise, în vreme ce în cazul aromânei chestiunea rămâne deschisă. Aromânii înșiși sunt scindați între cei care consideră aromâna a fi un dialect românesc și cei care consideră că vorbesc o limbă aparte.

  1. Româna-i veche de 1 700 de ani.

Româna nu e veche de 1.700 de ani, ci e atestată doar de la Scrisoarea lui Neacșu, acum exact 500 de ani. Nu există texte în română din anii secolelor 300 și 400 și chiar dacă s-ar fi scris pe atunci în Balcani, limba ar fi fost o latină balcanică, nu româna. Româna nu e veche de 1.700 de ani, după cum nici franceza nu e veche de 1.700 de ani.

  1. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului.

Așa este, sub influență balcanică, da. Albaneza are la rândul ei articolul „enclitic”, la urmă, după cum îl au bulgara și macedoneana, două limbi slave care și-au creat un articol hotărât (ceea ce limbile slave nu au) și care și-au modificat profund sintaxa și întreaga gramatică, influențate fiind de română, aromână și albaneză.

Dar articolul hotărât enclitic în sine nu e nicio minune. E de altfel o banalitate. Articolul hotărât poate fi – dar e un pur accident în evoluția limbilor – fie înainte de cuvânt, fie sudat la urmă. Alte limbi indo-europene cu articol enclitic, lipit în final, sunt cele scandinave și armeana, dar și limbi neînrudite cu cele indo-europene, precum basca din Pirinei sau cercheza din Caucaz au articolul la urmă. În cadrul limbilor semite, araba și ebraica au articolul în poziție inițială (al- și ha-), pe când aramaica și etiopiana (amharică) la urmă. Banalități care nu au nicio valoare în sine.

  1. „Se scrie cum se aude”.

Asta e o prostie în sine, pentru că scrisul e o convenție artificială care nu are nimic de-a face cu proprietățile limbii. Orice limbă se poate scrie fonetic sau folosind alfabetul arab fără vocale, sau în cuneiforme. Apoi, nici nu e adevărat că româna se scrie sistematic cum se aude. Departe de a avea convenții (orto)grafice fonetice, cum am fost învățați, româna amestecă de fapt neîndemânatec fonetica si etimologia.

Oameni e pronunțat [uameni], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie insã fonetic uomo si uomini); ea e pronunțat [ ia ], el e pronunțat [iel ], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronuntat [iepure]). Așa, însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucât e -cu excepția neologismelor precum eră sau epocă– se pronunță la inițială intotdeauna [ie]: el era se pronunță, în gura oamenilor întregi la minte, [iel iera].

Româna a procedat însă foarte grosolan și mecanic atît înainte, cît și dupã reforma ei recentă. Inainte, convențiile simple, introduse de comuniști, impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepția lui „român“ și a unor nume proprii.

Reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru același sunet : î la început și sfîrșit de cuvînt, â în mijloc și U in singura formă verbală „sunt“ care e fonetic [sînt], deși pronunția noilor generații începe să imite scrierea.

Nu e nimic fonetic în regula asta absurdă cu â în interiorul cuvântului și î la început sau la sfârșit. Alte sisteme grafice sunt mult mai exacte fonetic și fonologic decât cel al românei.

  1. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata.

Așa e, da. Și?

  1. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”,

O imbecilitate. Putem face în germană unele cuvinte-valiză la fel de artificiale și chiar de 20 de ori mai lungi, la fel de nefolosite ca și monstruozitatea inexistentă de mai sus.

  1. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO,

Fals, o minciună. Un nonsens total, pe care oricine îl poate verifica. Patrimoniul UNESCO nu include limbi, ci doar site-uri istorice sau geografice (din care România are opt) și creații umane conștiente. Punctul ăsta e nu doar stupid, dar oricine poate verifica lista UNESCO și totuși mii de români preiau cu mândrie prostia asta și o dau mai departe. Asta arată că accesul total la cunoaștere, prin câteva clickuri, tot nu stinge prostia.

  1. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice.

Rău formulat și de fapt contraproductiv. Am vorbit mai sus de articolul enclitic, postpus. Punctul 8 e de fapt tot punctul 3, ba chiar vorbind de „reguli balcanice” textul recunoaște că româna face parte dintr-un continuum lingvistic balcanic, un Sprachbund, împreună cu albaneza și macedo-bulgara.

  1. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii.

Fals, minciună. Ca și „nicio altă limbă nu e atât de dulce”, „nicio altă limbă nu e atât de sonoră” etc. Precum: „Niciun alt copil nu e mai frumos și mai deștept decât al meu.”

  1. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte.

Aici, cum am mai zis, a intervenit și dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogaţie de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”

Și ți se spune că “Marele Dicţional al Limbii Române” are 170.000 de cuvinte, ba chiar 30.000 de diminutive n-au fost incluse.

Acum… evident că dacă adunăm toate regionalismele, variantele, noțiunile locale redundante și derivate etc. putem urca dicționarul oricărei limbi până la sute de mii de rubrici… dar o limbă nu este superioară altora pentru că are câteva zeci de forme regionale pentru “tufănică”, “chișleag” sau “virnanț”. Regionalismele unei limbi nu sunt cumulabile într-un vocabular unic, altminteri, dacă strângi toate regionalismele italiene și le botezi cuvinte indepedente, dicționarul rezultat va trebui cărat cu roaba.

Majoritatea oamenilor abia dacă folosesc o mie de cuvinte, de noțiuni diferite, de-a lungul vieții lor. A ști că în dicționar dorm încă 160.000 de regionalisme, deseori nefolosite în afara unei văi, nu îmbogățește cotidianul, pentru că acele cuvinte nu există simultan în vocabularul nimănui și nimeni nu le va folosi vreodată pe toate. Ele aparțin unor dialecte diferite, pe care noi ne încăpățânăm să le numim “graiuri”, de parcă ele ar avea un vocabular cumulat, când în realitate fondurile lexicale ale acelor dialecte se exclud reciproc.

Pentru a citi un ziar chinezesc, presupunând cunoașterea rudimentelor limbii, e suficient să știi vreo 3.000 de ideograme. Întreaga Biblie în ebraică, Vechiul Testament, are doar cca 8.500 de cuvinte individuale.

Vechiul Testament , așadar, cu toate cărțile lui, inclusiv legile din Deuteronom și Levitic, cuprinde 8.500 de cuvinte individuale, ba chiar și din acelea multe sunt rare, folosite o dată sau de două ori, ca “bdeliu”.

Cum o să aibă româna 170.000 de noțiuni diverse, când mulți vorbitori se descurcă în viață cu abia câteva sute, dintre care principalele sunt “mișto” și “nasol”, care acoperă singure zeci de rubrici?

  1. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte în interior.

Are. Dialectele sunt ascunse de politica centralizatoare care în România, ca și în Franța, a strivit toate particularitățile lingvistice și lexicale regionale. Dacă s-ar vorbi și scrie doar dialectal, fără a ține cont de regulile centralizatoare impuse de un secol și jumătate de la București, texte în anumite dialecte ar fi cu totul de neînțeles pentru vorbitorii de română oficială.

De fapt, cum mai spus-o pe larg și în Dacopatie, argumentul cu absența dialectelor le-ar fi și defavorabil partizanilor continuității fără oprire la nord de Dunăre, pentru că o limbă fără dialecte (ceea ce româna nu este, oricum) arată doar o descălecare recentă, o sosire relativ recentă istoric pe locurile acestea.