Termenul “femeie” din lexicul fundamental al limbii române nu vine, în ciuda sensului și a aspectului fonetic, de la “femina” din latină. “Femina” dispăruse mai peste tot în latinitate, iar termenul folosit curent era “mulier”, păstrat perfect în aromânul “muljari” și portughezul “mulher”, dar mai erodat în sp. “mujer” și rom. “muiere”.
“Femeie”, cum o și recunosc dicționarele etimologice, este de fapt forma luată în latina dunăreană de latinescul “familia”. “Familia” a dat un foarte regulat fumealji / fãmealji în aromână, însă în română și albaneză a evoluat, fenomen cunoscut în alte limbi și culturi arhaice, spre sensul de “stăpâna casei”, mama familiei, soție, (în română, de unde generic și tardiv: femeie), iar în albaneză spre sensul de copil, copii: fëmijë.
“Fëmija” (copil) în albaneză vine așadar din latinescul “familia”, ca și românul “femeie”. Cuvântul familie din româna modernă e în schimb un împrumut din franceză și italiană, pe când în aromână el s-a păstrat: “fumealji” (familie), cu totul distinct de “muljari” (femeie).
În multe limbi numele soției, al femeii prin excelență, al mamei familiei, e construit pe rădăcina celui care desemnează casa. Așa a fost în dreptul latin: domina vine de la domus (casă). Vorbitorul de italiană de azi care spune “donna” (sau cel de română care spune “doamna”) nu are constiința faptului că termenul “domina”, doamnă, donna, derivă din “domus” (casă), din preistoria limbii.
Asta ne permite să rezolvăm o iritantă enigmă: cuvântul paștun (limba iraniană a talibanilor din Afganistan) pentru femeie: khaza (pronunțat hădza) aduce straniu și intrigant cu cel pentru “casă” din limba iraniană osetă, din Caucaz, limbă apropiată de paștună: хæдзар (pronunțat: xădzar). Hădza paștun pentru “femeie” și hădzar oset pentru casă (household, “familia”): este limpede că termenul oset (xădzar = casă) e cel arhaic, pe când cel paștun (xădza = femeie, soție) este cel derivat. La fel cum “femeia” în română e un derivat al latinescului “familia”.
Voi dezvolta toate acestea, dar este un fapt stabilit: “femeia” românească, precum și “fëmijë” (copil) în albaneză, derivă din “familia”, iar nu din dispărutul încă în epoca istorică “femina”, care fusese înlocuit peste tot în latinitate cu “mulier”. De fapt termenii ecuației sunt total inversați și singurul mister de lămurit rămâne doar supraviețuirea lui “femme” în franceză.
22 Responses to “Femeie”… de unde vine cuvântul?
Bună ziua! Dacă “familie din româna modernă e […] un împrumut din franceză și italiană”, care este termenul arhaic pentru familie în română? Mulțumesc!
Ah, păi vedeți la cronicari. El și “ai lui”, “toată casa lui” etc.
“Fămeaie” se zicea, înainte ca acest cuvînt să se suprapună peste “muiere”. “Să dusă omul cu to(a)tă fămeaia sa la besearecă”.
Femme și femeie, nu sunt oare mult prea apropiați pentru a nu ne aștepta și la alte surprize?
Supraviețuirea termenului în franceză ridică într-adevăr o problemă interesantă. O explicație posibilă ar fi deplasarea de sens către termenul specializat pentru “soție” în franceza veche (Cântecul lui Roland atestă o astfel de deplasare: https://www.cnrtl.fr/etymologie/femme). Din ce cauză s-a produs fenomenul, nu știm. În orice caz, termenul inițial “uxor” a dispărut practic aproape de pe tot teritoriul romanic occidental (doar în latina orientală s-a menținut probabil mai mult timp, de unde și verbul “a (se) însura” în română). În Occident “uxor” s-a menținut mai mult tocmai în franceza veche (conform articolului citat), fiind probabil tot timpul concurat de urmașul termenului “femina”, care a sfârșit prin a se impune în Evul Mediu. În celelalte limbi romanice, “uxor” a fost substituit mult mai devreme de “mulier”, sau urmașii imediați ai acestuia – care în franceză aveau o poziție slabă în vocabular, dispărând din texte în sec. al XIV-lea.
Un pic precipitata concluzia cu disparitia derivatelor din femina în favoarea lui “mulier” si “uxor” care le-a dat francezilor în final actualul épouse. Franceza veche a mers mâna-n mâna cu limbile d’oïl, acele limbi galo-romane cu un puternic substrat celtic si o masiva influenta germanica, dintre care doar occitanta si-a conservat cel mai bine influenta latina. Chiar si în limbile d’oïl, din care au derivat mai multe dialectie în vechea Galie,derivatele cuvântului femme plecând de la femina au rezistat; “feume” în wallona, “fanne” în bourguignon si “fonne” în nivernais. În franceza veche care ulterior a devenit franceza standard, “Fémina”, cu accent pe prima silaba a devenit mai apoi pronuntata cu o vocala lunga “fẽː.me” pentru a se scurta în cele din urma în “fam”, dupa denazalizarea survenita în sec XVII-a. Forma “femme” a fost atestata pentru prima oara ortografiata ca atare în “La chanson de Rolande” 1080 si a mai coabitat în evul mediu cu formele “fame” si “feme”. Nu cred asadar ca etimologia lui “femme” din femina a fost pusa vreodata în dubiu. Echivocull consta si acum în schimb în ce priveste etimologia “feminei”, cuvântul din care
Pe naiba nu vine din latina In engleză de unde vin feminine, female, feminity etc? Dar in franceză?
Colac peste pupăză, in latina nu e doar “femina” ci și “femella”, alt cuvânt preluat direct la noi.
Lăsați teoria fantezistă, că măcăne!
Roacăre ești prostuț, ce spui tu acolo sunt neologisme. Nu despre asta e vorba. Joc de glezne.
Argumentând etimologic este truism faptul că substantivul femeie descinde, în mod direct, din latinescul famĭlia/familie, de unde provin, de altfel, și dialectalele fămeie, fomeie, fimeie și fumeie cu unica mențiune că, ulterior, sensul s-a restrâns, exclusiv, la jumatatea feminina a familiei.
În româna medievală variantele erau fămeaie/familie, asemenea variantei întâlnite și dialectul aromân.
Pe de alta parte, mențiunea domnului Gordon este necesară și exactă, întrucât, în celebra apocrifă “Legenda duminicii” (copie din anii 1621-1633 a unei traduceri făcute în Muntenia sau în sudul Ardealului) este prezentă, textual, această formă: “…de să meargă la besearecă cu toată fomeaia/fomeaea…”
Există două variante de transcriere, întrucât, prima este cea autorizată, prezentă în ediția critică Teodorescu-Gheție: 1977, iar cealaltă, o forma alternativă prezentă în diverse studii de literatură româna veche.
Tocmai am vazut cum un tip ti-a criticat articolul asta, zicea ca ai trollat, tipul are o pagina de fb cu numele propriului blog. Ajunsesem la el fiindca am vazut ca tu i-ai dat like la pagina (Zic: bai, daca i-a dat Dan like, o fi ceva de capul lui. Ceva este, dar nu inteleg ce are cu tine. Btw, de ce ai dat like paginii lui Dan Voiculescu – presedintele tău?!).
Ideea e ca nu inteleg de ce unii oameni te contesta, atata timp cat nu au cunostintele tale, plus ca nu citesc cum trebuie ce scrii. Ai spus clar ca vei dezvolta ce ai scris aici. Respectivul spunea ca a renuntat sa te mai citeasca si ca a ajuns intamplator la articolul asta, lol. Am iesit din grupul creat de el, mai bine stau in banca mea, fara socializare virtuala.
Imbratisari si sper sa ne revedem curand!
Pentru ca din dialectica se naste motorul progresului? Oare o fi ca un anumit segment de varsta si-a format procesele cognitive prin deductie, cei care isi amintesc citind anti-duhring fara sa aiba sansa sa citeasca duhring mai intai? Probabil cerneala interbelica sovietica din l’Humanite ne hraneste neuronii de stanga mai bine decat Jacques Doriot axionii de pe dreapta? Gandesc ca sunt vreo cateva zeci de straturi de gri in toata povestea asta cu facebookul, nu ca as avea vreun cont sau interes pentru martoaga lu zuckerberg sau pentru interesele D-lui Alexe (unele chiar dragute, sa ma iertati, duduie), care, dupa cum zice Marin Preda, e un om destept, capabil sa glumeasca inteligent.
Chestia asta cu limba romana veche e fascinanta pentru mine, este ceva hipnotic in ritmul carturarului “fost-au acest Stefan Voda om nu mare de statu, si degraba varsatoriu de sange nevinovat, la lucru de razboi mare mester si unde nu gandeai acolo il aflai” citat din memorie cand ma mai lasau la biblioteca la fondul S, pentru olimpiada de istorie. Ca fusai acuma la muzeul national de istorie, si gasesc ca pentru prima data e demn si aliniat cu ce e in afara si nu strident nationalist si nu umil si la coada Europei. Si ca sa vezi sabia lu Stefan e ceva, cati zeci de turci spurcati o fi spintecat, chiar daca Dl. Alexe zice ca le-am luat din limba.
… sa dusa omul cu toata femea sa la besearica, este extraordinar, iar imi vine in minte Moromete, si muierile alea ce-au zis, ma? cand statea la un pahar de vorba despre baiatul legionar al vecinului sumarizand saltul in absolut al salbaticilor la minte pentru muierile (femeile?) din biserica.
…”de să meargă la besearecă cu toată fomeaia”…
Femella nu e diminutivul de la domina? Si nu avea sensul de fetita, fata (femeie tanara)? Asta explica si sensul din albaneza (copil) si celalalt, de femeie.
Dieminutivul de la Femina, nu de la domina, fireste am vrut sa zic.
Domina vine de la dopamina
Nu numai în franceză s-a păstrat. În napolitană se zice ‘femmena’. Cântecul lui Toto, Malafemmena 🙂
Albaneza ne indică ce am pierdut noi, romanitatea răsăriteană, din lexicul latin moștenit (farkë „fierărie”), dar în cazul acestui femeie înclin spre ce s-a spus mai sus despre fēmella /feːˈmel.la/, deși accept și etimologia oficială.
Cred că femélla /feːˈmel.la/ s-a transformat în *fămea, apoi prin influența arh *muljare (rom.muiare) devine fămeie/femeie, iar ll cade la fel ca măsea (*măpsea) din māxilla /maːkˈsil.la/ sau argea și băștea din *argella și *bastella.
Băștea (pag.315)
https://colectzionar.files.wordpress.com/2018/03/mitologie-romaneasca.pdf
Am întâlnit și eu fămeaie (familie) în una sau două reviste de profil, dar lat.fēmella (tânără femeie), ca diminutiv e mai potrivit pentru a numi femeia (soția), pe când lat.fēmina cred că se referea la femeia adultă, deja măritată și cu copii, adică la genul feminin. Poate la conceptul de boreasă!
Aș putea să caut prin notițele mele alte paralele IE, dar e anevoios și complet inutil. Pot da ca exemplu din ceea ce studiez acum, limba ossetină: (dial Iron) us, osæ, (dial.Digoron) uosæ «wife», nostӕ «bride». Lexicul lor păstrează multe cuvinte IE-ene care lipsesc din alte limbi, dar se regăsesc în latină, sanscrită și dacă (æfsæn ”vârf”, D.wæs ‘vițel’).
Altă ipoteză a mea este că lat.fēmina /ˈfeː.mi.na/ se va transforma în *fémna → feámnă (ex: doamnă < lat.domina), apoi *feámă (vezi miel, mniel din agnellus) și ulterior *fámă. De s-ar fi păstrat, ar fi fost paralela perfectă a fr.femme.
Din acest din urmă termen cred că provine acel famen (v.fámăn) al lui Eminescu, pentru care n-am găsit altă explicație etimologică. Poate fi de asemenea moștenit direct din lat.fēminīnus /feː.miˈniː.nus/, cu sincoparea silabei neaccentuate care se repetă (vezi armânt din armāmentum) sau prin transformările specificate mai sus, plus sufixul -inu, -enu, direct spre fámăn. Pentru mine are sens acest parcurs. https://dexonline.ro/definitie/fam%C4%83n
E interesant de știut că în limbile scito-sarmatice din antichitate existau niște enarēs (ἐναρής) șamani divinatorii castrați (”scythian diviners, effeminate men”). Prezintă sufixul privativ P.Iranic *a- (IE *ṇ-: gr.a-, alb.e-), iar tema este identică cu cea din Oset.næl (”male, man”), v.ind.narya (”male”), Alb.njer, njeri (”man, human, person, individual”), dac. NP *Nereneas (inelul dela Ezerovo). În limbile sarmatice, *ry-, *ri- devine l: Άλανοί, Ῥωξολανοί (Rhōxolanoí), lat.Rhoxolānī "bright Alans", Alānus < *āryān-, *aryān), în schimb în cele mai vestice, de peste Nipru, apare r.
Foarte interesant, multumiri multe pentru PDF, il voi citi cu placere. Cumva inclin sa cred ca metodele statistice moderne, bazate pe Artifficial Intelligence, vor clarifica multe chestiuni deschise in domeniu. Cu riscul de a deveni tehnic, un model statistic traditional verifica ipotezele, asa cum Dl. Sorin implica. In termeni practici, asta inseamna ca avem un model care este construit pe baza unor date. Pentru orice date introduse in model, sistemul decide daca datele de intrare sunt potrivite modelului sau nu.
Dar noul model AI este diferit de modelul statistic, in sensul ca actioneaza ca un motor de cautare pentru concepte, analogia fiind urmatoarea: avem o biblioteca, iar pentru orice carte introdusa, cartea este asignata autmat unui domeniu bazat pe continut. Ceea ce vreau sa spun ca avand suficiente date care sunt grupate in categorii, orice noua intrare in sistem este procesata ca o cautare peste categorii si asignata acolo. Imi imaginez ca etimologia poate fi imbunatatita in felul acesta. Sunt intrigat de comentariul D-lui Alexe despre Joana Nichols si interpretarea statistica a limbajului si gramaticilor, ceea ce este ceva absolut nou de la Chomsky incoace, insemnand ca gramaticile pot fi deduse prin metode statistice. Asta este ceva cu adevarat interesant.
Aceasta este o mult mai bună explicație. Pluspuncte pentru famăn.
Păi paralele IE sunt “femme”, “feme”, protoitalicul “femena” din PIE *dʰeh₁-m̥h₁n-éh₂ = (cea care) dă să sugă din PIE *dhe(i) = a suge. “Femella” ca diminutiv reprezintă pe cea la o vârstă incapabilă să alăpteze. Acel “dhe/fe” este prezent în cuvinte precum fecund, fetus(v, sanscrită dhayati), arom. featã, rom. făt/fată și a făta, franc. faon, eng. fawn. Mulier e înmuiat de la mollis. Pentru comparație: mlădios (slav. mladŭ < moldъ=tânăr, en. mild, rom. mladă/mlădiță=pădurice care nu a îmbătrânit sau ramura tânără a viei) . Cuvântul înrudit cu mollis, "mola" ne-a dat și moara, care înmuia bobul cel tare în părtile moi ale lui.
Să fie un caz de oul sau găina, mai întâi femeia sau familia? Spune Geneza povestea pe dos, totul începând dimpotrivă direct cu o familie ? 🙂
Femeie din ”fëmijë” ?
(Datorită coabitarii in acelasi spatiu geografic?)
N-o sa știm niciodată adevărul. Mai exista si varianta ca toate provin dintr-o limba strămoașa comuna. La cata mermeleala si fâțâială au fost in Europa in ultimii 5000 de ani, nu vom putea niciodată sa alegem o varianta.
En lombard, “famei” = «slugi.» Je ne doute pas que “fămełe” vient de “familia”; au contraire, l’harmonie des voyelles (/ɛ/ C /e/) confirme la chose. Toutefois, le sémantisme en roumain doit provenir d’un amalgame.
Le roumain a déjà amalgamé “lapidem” avec “lastra”. Il a aussi amalgamé *”ară” (lat. “ala”) avec “aripă” (germ. pour «griffe»). Il a aussi amalgamé “pactu-” avec “coactu-” (gardés séparés en lombard, mais avec le même sémantisme). Il a aussi amalgamé le latin “aqua” avec le celtique *”apa” (gardés séparés en lombard et wallon) etc.
Le latin “fem(i)na” a des descendants dans les langues romanes d’Italie (voir l’Atlas linguistique de l’Italie, planche 1678), a dû donner en roumain soit *”fémînă” [‘famɯnə] (cf. “semina” → “sémînă” [‘samɯnə]), soit le moins probable *”fîmnă”. Mais alors le résultat de “familia” e dû être perçu comme étant une variante du résultat de “femina”. Autre amalgame.
La confusion a pu être accélérée par des expressions du genre: “mĭ bagŭ fămełĭ la sapă”, dont le sens primitif a dû être «j’embauche des ouvrières pour biner», recompris comme «j’embauche des femmes pour biner.»