Numele ficatului, cum se știe și am mai amintit, vine de la o metaforă culinară, în toate limbile romane, dar și în unele din cele slave.
In limbile neoromane, ficatul, fegato, foie (gras), vine din latinescul “ficatum”, din expresia dispărută: “(iecur) ficatum” = ficat “umplut cu smochine” = ficatum. Căci “ficatum” nu e altceva decât farsa smochinelor, de la “fica”, “figa”, smochină.
Ficatul roman și al nostru, cum e cel pe care îl gătesc eu acolo în poză, este așadar o metaforă culinară perfect echivalentă cu cea care a dat în rusă печень (ficatul bun de copt, de mâncare). În rusă, печень, pečen’ (ficat) vine de la rădăcina verbală *peč- = a coace, de unde vine de altfel și печура, pečura sau pečurka (ciuperca).
Și ficatul și ciuperca sunt așadar ceva moale, bun de mâncat după ce a fost copt. Copt la slavi, umplut cu smochine (ficatum) la latini. Dar și la alți slavi denumirea ficatului vine de la un preparat culinar, căci ficatul omului e numit „drob negru” la bulgari (черен дроб) și macedoneni (црн дроб), la aceștia mai purtând și numele џигер, din turcescul ciğer, care, cum știm acum că era cazul cu majoritatea lexicului otoman, vine la rândul lui din persană, farsi: jigar.
Acest jigar persan (farsi), este urmașul celui mai vechi nume indo-european al ficatului: yakara în iraniană veche, yakrt în sanscrită, iecur în latină și hepar/hepatos în greacă (de unde toate acele hepatite și hepatoscopii).
Iecur i s-a spus ficatului și în latina arhaică, până când a intrat în uzaj acea denumire glumeață: iecur ficatum > apoi simplu: ficatum, (jigher umplut)
Alte limbi indo-europene moderne au păstrat termenul arhaic pentru ficat. Astfel, letona: aknas; sârba: jetra. Dar de la aceeași rădăcină arhaică iecur (ficat) în latină, yakara (> jiger, ficat) în iraniană avem în slavă : ikra, icrele.
Da, icrele (ikra) au fost numite așa, precum iecur (ficat în latina veche) în preistoria slavilor, probabil pentru că atunci când despici peștele, masa aceea cleioasă a ouălor seamănă cu un ficat mic, ikra.
“Haruspicină” – tehnica ghicitului în ficat
“Haruspicina” vine din etruscă (“haru” erau probabil măruntaiele) iar eu sunt, cum aproape că se vede în poză, un mare specialist în ficat făcut cu vin alb și sos de usturoi și și ceapă roșie.
Sunt un bucătar foarte creativ, chiar dacă haotic. Gătesc după rețete din Petronius, din Satyricon. Ficatul etrusc din Piacenza (foto), obiect didactic pentru ghicit, care m-a învățat să citesc în ăsta al meu din poză, este un obiect metalic, de studiu pentru elevii ghicitori, ajuns la noi din Antichitate.
Prietenii mei vegani sunt rugați să se abțină de la comentarii și să-mi citească studiul despre limba etruscă:
https://www.academia.edu/35555751/A_structural_comparison_of_Etruscan_with_the_Kartvelian_languages
Mănăstire pe-un picior: “ciuperca”
Continuând, ar merita să spun ceva despre fenomenul absolut banal al “metatezei”, prin care un cuvânt într-o limbă anume își vede permutate silabele sau anumite sunete. Așa a fost cu “ciuperca” (din slavonul sudic: pečurka).
Coccodrillo, îi spun italieniii crocodilului. Dar la fel de bine am putea menționa limbile, precum spaniola, în care Ucraina și Algeria devin: Ucrania și Argelia. Nu există logică umană care ar explica metatezele. Pretinsa facilitate a pronunției nu este o explicație. Italiana nu are nicio dificultate cu cr- la inițială, având credere, crepare etc. Așa încât crocodillo era la fel de canonic fonetic pe cât e coccodrillo.
La fel, nimic nu explică de ce persanul și armeanul “nal” (potcoavă) a dat în cecenă “lan”. Ambele tipuri de monosilabă sunt la fel de canonice în cecenă, unde cuvinte de tip “nab” (somn) sau “nakh” (oameni) sunt la fel de frecvente ca “lom” (leu) sau “lam” (munte). Nimic nu justifica în cecenă ca “nal” să devină “lan” (potcoavă).
Nimic nu justifica, de asemenea, în română ca slavonul pečurka să devină ciupercă. Metateză fără logică sau explicație, căci ambele forme sunt perfect canonice fonetic in română. “Peciurcă” ar fi fost cu totul banal fonetic alături de perciuni și pocitanie. Nu există explicație pentru metateza din “ciupercă”. Ar fi fost mai logic ca pečurka să devină “picioarcă” și atunci am fi văzut superficialii lingviști naționaliști străduindu-se să ne convingă că “*picioarcă” nu vine din slavă, ci de la “picior” și s-ar fi lansat în poetice false derivări: “picior” > “picioarcă”. “Mănăstire pe-un picior / Ghici picioarcă ce-i…” Din păcate, noi am făcut din pečurka > “ciupercă”.
Devenind ciupercă, pečurka pierde în română orice urmă a etimologiei slave, perfect vizibilă în rusă, unde печура, pečura, cum e forma veche (pečurka a slavilor din sud e un diminutiv), pečura așadar, vine de la verbul *peč- = a coace. Pečura, pečurka este “cea bună de copt” și e cunoscută pasiunea slavilor pentru ciuperci (*peciurci). De la aceeași rădăcină care a dat pečura, печура, rusa mai are, cum am arătat mai sus, și numele tabuistic al “ficatului”: печень, pečen’. Ficatul este de asemenea desemnat în rusă printr-o metaforă culinară, fiind, ca și ciuperca, ceva “bun de copt”.
Asta e originea ciupercii (peciurcii). Sau, pentru a reveni la metateză, bunul meu bunic, tataia Bazan, îmi spunea blând, când îl corectam că nu se spune “palarizat”: — “Dănuț, palarizat, paralizat, ce contează, dacă m-ai înțeles ce vreau să zic?”
11 Responses to Etimologii ilustrate: ficați, ciuperci, icre
Ar fi de observat, cred, ca sunetele dislocate prin metateza sint pastrate cu sfintenie in alta parte a aceluiasi cuvant. Chiar in exemplele date, nici Ukrania, nici Argelia, nici ciuperc(k)a nu au pierdut vreun sunet si nici n-au adaugat. Spun asta pentru ca am observat, in ceea ce ma priveste, ca am facut ” greseli” de felul acesta in vorbire si, atunci cand- intamplator- am fost atent, am observat ca de fapt facusem o anagrama.Nici un sunet nu se pierduse ( si nici un sunet nou nu aparuse ) Intrebarea e : este admisibil sa extrapolam “avatarurile” psihologice ale unei persoane la un grup asa mare precum un popor ? Ca asta ar spune multe…
Cuvântul “ciupercă” ridică o problemă interesantă de etimologie. Metateza silabelor iniţiale este atestată atît în maghiară (“csepérke”), cît şi în bulgară, conform lui Ciorănescu. De menţionat că Şăineanu (în 1929) indica termenul maghiar ca etimon, posibilitate luată în calcul şi de Scriban (un deceniu mai tîrziu). Dicţionarele mai noi indică temenul bulgar ca etimon, dar fără o argumentaţie clară. Un studiu asupra vechimii termenului în cele trei limbi menţionate ar putea indica unde şi cînd s-a produs metateza, care e într-adevăr curioasă (fără a fi ceva cu totul ieşit din comun; un exemplu clasic este evoluţia de la paludem [mlaştină] la termenul actual “pădure”).
Paludem – parudem-padurem-padure , sau Paludem-padulem-padurem-padure ?
Mai probabilă este a doua variantă. Ciorănescu semnalează într-un dialect italian forma “padule”, deci metateza ar fi avut loc chiar în latina de pe teritoriul Italiei.
Oare protoromânii cum îi ziceau la ciupercă?
Termenul latin generic era “fungus”, folosit azi în botanică. E posibil să fi circulat pe teritoriul de formare a limbii române, după cum e posibil să nu fi existat un termen generic, ci numai denumiri particulare pentru fiecare specie în parte (mai ales pentru cele comestibile).
Termenul comun pentru ciuperca este, in Romania, burete, folosit mai ales la plural : bureti.Ar fi interesantg daca s-ar marca pe harta aria folosirii termenului ciuperca si cea a folosirii termenului bureti.
Burete provine probabil din latinul boletus (boletum la acuzativ), cel puţin din punct de vedere fonetic evoluţia de la latină la română este plauzibilă. Desigur, o hartă a răspândirii termenilor ar indica şi direcţii posibile ale împrumutului pentru “ciupercă”. Dacă termenul este prezent mai ales în afara arcului carpatic, poate indica preluarea acestuia în cadrul procesului de asimilare a slavilor. Este adevărat, există şi alte denumiri în uz, pentru diferite specii de ciuperci comestibile (mînătarcă, hrib – de origine slavă). Pe de altă parte, iasca (necomestibilă, dar larg folosită în trecut la aprins focul) pare a avea numele de origine latină.
Sunteti la curent cu ”The Precursors of Proto-Indo-European: The Indo-Anatolian and Indo-Uralic Hypotheses” de Alwin Kloekhorst & Tijmen Pronk (Brill, 2019)?
Un link pentru download aici: http://93.174.95.29/main/C7EE381936B2049BEF23089061B1C8B3
Gandesc ca pe vremea etruscilor ceaiul / cafeaua nu erau populare, asa ca femeile trebuiau sa ghiceasca in ceva, de ce nu in ficat? Cum o fi sunat in etrusca “mi se pare ca la drum de seara o sa iti vina un barbat frumos pe un cal, ca vad aici in lobul inferior o sa incrustata” depanata de o batrana, sub umbrar, cu o ceata de fatuci, cu gandirea tulburata de metamorfozele ce vor sa vie, mame, matroane, si cele mai batute de soarta, animale de povara domestice in casa vreunui patrician. Oare gateau ficatul dupa ce il ghicea, sau il dadea ca oranda vreunui zeu etrusc, cu sos de vin alb si usturoi?
Din curiozitate, care este explicatia mitica a unui Oracol, frunze de ceai, zat de cafea, ficat, oase de pasare, i-ching? Si daca nu te supui Oracolului, ce se intampla? Moare baba care ti-a dat de ghicit? O ia jandarul pe tiganca cu ghiocul?
Pecenegii erau buni de copt