Goții, de la care ne-a rămas tezaurul de la Pietroasa (vesèlă ceremonială și bijuterii de factură scitică, iraniană, cum o știu experții; obiecte din arta stepelor, mai degrabă), goții, așadar, ne-au mai lăsat și extraordinara mărturie scrisă a Bibliei lui Wulfila.
Limba goților, care au trăit vreme de secole în Balcani, dar și pe teritoriul Munteniei și Moldovei de azi și până în nordul Mării Negre (Crimeea) e cunoscută mai ales prin Biblia lui Wulfila (Ulfila), text masiv, comoară de neprețuit pentru lingviști, scrisă pe la anii 360-380 undeva de-a lungul Dunării de jos, probabil prin urbea romană Nicopole din Bulgaria de azi, sau prin câmpia Bărăganului, unde s-a și descoperit, in apropierea munților, tezaurul de la Pietroasa.
Apoi, pe la 1580, altfel zis foarte tardiv, 12 secole mai târziu, un diplomat flamand în post la Istanbul a descoperit că printre tătarii din Crimeea se vorbea încă în câteva sate o limbă ce nu era altceva decât o limbă germanică apropiată de graiul lui flamand. Augerius Gislenius Busbequius (Busbecq) a notat așadar (și publicat mult mai târziu, în 1589) o scurtă descriere a acelor descendenți ai goților tătarizați și islamizați, dar care își păstraseră limba, printr-unul din acele miracole istorice care a făcut să ni se păstreze și un glosar cuman, sau un vocabular al iașilor (alanilor, oseților) în Ungaria medievală (cf. linkuri mai jos).
Micul vocabular gotic al lui Busbecq (disponibil aici în latină) arată într-adevăr o limbă apropiată de cea a lui Wulfila, din Biblia gotică, dar și de nenumăratele dialecte de Plattdeutsch care fac tranziția spre frizonă, olandeză și flamandă. Ca și în gotica lui Wulfila, mulți termeni păstrează terminația indoeuropeană a nominativului masculin in -s, precum Fers, glosat : vir, om, bărbat, și care e același cuvânt ca latinescul vir și irlandezul fear, păstrând insă terminația -s ca și lituanianul vyras, sau sanscritul virah (unde -h < -s)… Același termen a mai supraviețuit in germanică și in germanul Werwolf si englezescul werewolf (were-wolf = om-lup).
La fel, in o mie de ani și mai bine de când trăiau în Crimeea, goții descriși de Busbecq luaseră și cuvinte iraniene, ceea ce nu trebuie să ne mire dacă ne gândim la importantul fond lexical iranian din maghiară, împrumutat în drumul lor spre Europa. Astfel, în urma a ceea ce trebuie să fi fost o conviețuire militară cu iranienii stepelor, gotica din Crimeea avea împrumutate de la iranieni numeralele sada = 100 și hazer = 1000, de comparat cu numeralele maghiare száz = 100 și ezer= 1000, ambele fiind numerale iraniene.
Contacte lingvistice între (proto)română și gotică
Goții fiind creștinați în rit bizantin și avându-l pe acel episcop, Wulfila, care a tradus Biblia direct din greacă, într-o limbă de mare frumusețe, adaptând pentru asta alfabetul limbii lui, creând litere speciale pentru sunete speciale (de pildă: þ, echivalent cu englezescul -th), apare limpede că goții nu erau deloc barbarii distrugători care ne-au fost desenați la școală. E impresionant, comparând Biblia în gotică cu textul grec să vedem ce limbă elegantă și sofisticată aveau acei goți care trăiau prin părțile noastre și pe care-i disprețuim, pe când noi am mai așteptat peste 1.000 de ani până la primul text similar.
Se pune așadar chestiunea contactelor lingvistice și a urmelor lăsate în lexic.
Aromânescul vrutã = mireasă
Vrută (luat eronat în popor drept participiul de la a vrea, a dori: vrută) este doar neo-grecescul βρουτα = noră, mireasă. E un germanism arhaic, care în gotica lui Wulfila e brūþ- (brūþs la nominativ) ce corespunde cu Braut în germană și bride în engleză. Termenul germanic a intrat și în alte limbi romane, în franceză de pildă: bru, la bru = mireasa.
Așa încât, lingvistic, în aromână vrută e doar un grecism, de la βρουτα, sau în ambele cazuri un împrumut simultan din gotică. Vruta, brūþ, apare la Wulfila în Evanghelia lui Matei 10:35: „bruþ wiþra swaihron izos” = rom.: ca o noră împotriva soacrei / arom.: unã vrutã condrã cu soacãr-sa.
Stană (de piatră)
Stană este o stâncă, o piatră mare, un bolovan. În basme, stana apare în expresia împietrită: „stană de piatră” în care se transformă eroul în basme printr-o vrajă malefică. Dicționarele etimologice românești l-au dat întotdeauna ca provenind din slavonescul stanŭ, locul în care stai, te oprești (cf. sârbescul stan = apartament, casă). Etimologia este implauzibilă, nu are sens trecerea de la „loc în care te oprești” la „piatră”, cu atât mai mult cu cât slavonescul stanŭ mai e invocat și pentru etimologia lui stână (și aceea eronată, cum am arătat-o aici), or același slavonism stanŭ nu putea da în română doi termeni cu sensuri atât de diferite precum stână și stană (de piatră).
Totul se limpezește însă dacă admitem ca sursă germanicul (goticul) steina (cf. stone, Stein) care apare des în Biblia lui Wulfila. Stană nu există în aromână, iar intrat în română el pare a fi fost întărit cu un dubleu tradus „stană de piatră”, așa cum albanisme împrumutate în română au fost întărite cu traducerea lor pentru a fi înțelese, de pildă: “moş bătrîn”, unde moș (ca și moașă) trebuie puse în legătură cu albanezul moshë = vârstă sau, tot legat de vârstă, în expresia ghiuj bătrîn, om bătrân şi ramolit, unde ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic, unchi. “Stană de piatră” a fost astfel format prin același procedeu protetic semantic ca şi “moș bătrîn” sau “ghiuj bătrîn”.
Ocazie ca să precizăm că restabilind sensul concret și inițial de piatră al lui stană nu se poate să nu vedem că stâncă (dat în toate dicționarele ca neavând o etimologie cunoscută) se arată astfel a fi un diminutiv arhaic al lui stană, cu sufixul diminutival -că.
Aromânescul mundă = rază
Aromânescul mundã desemnează o rază de lumină: mundã di lunjinã, dar poate fi și lumină difuză pur și simplu: niori lunjinatsi di mundã. Ca și în cazul lui stană de piatră, putem reconstitui cum la origine va fi fost un munda lunji, unde mundã e germanicul de la care avem Mond și month și maand și moon. Da la munda lunii > munda soarilui.
Aici se pune întrebarea dacă avem și invers, urme lexicale în gotică de proveniență română sau balcanică. Aici ne întoarcem la graiul goților atestat în Crimeea.
„Țap” și „mărițiș”
Dicționarul lui Busbecq dă termenul gotic crimeean Stap : Capra. Dar Stap nu seamănă cu nimic din limbile germanice pentru a desemna specia caprină. Deodată însă apare explicația simplă: Busbecq a scris în mod sigur Tsap, iar zețarii, la un sfert de secol după colectarea cuvintelor din glosar, culegătorii de la tipografie în Flandra anului 1589 au inversat pur si simplu literele lui tsap, din eroare: stap părea mai familiar. Nu este, de altfel, singura eroare tipografică din text, ba chiar altele sunt mult mai vizibile.
Dar tsap = capra se explică imediat în gotică printr-un împrumut din (proto)română. Țap e unul din termenii de substrat, inexplicabili, pe care româna îi împarte cu albaneza: cjap (variantă: sqap). Fiind prezent pe o largă arie, atât în română cât și în albaneză, țap a putut în mod limpede fi împrumutat de goți, vecinii lor.
(Altminteri, în textul Evangheliilor gotice, în Biblia lui Wulfila, scrisă cu un mileniu înainte, țap este bine-cunoscutul gaits, înrudit cu englezescul goat (și de la care a rămas in toată Mediterana gaida, un nume frecvent al cimpoiului în multe limbi, deoarece era făcut dintr-un burduf din piele de capră.)
Un alt termen care îl surprinde lingvistul ce analizează glosarul gotic din Crimeea este: Marzus, dat ca însemnând nuntă, Nuptiae… El vine imediat alături de cel al nevestei, care e Schuos, și căruia i se poate găsi o rădăcină germanică… Nu însă și lui marzus, indiferent cum ar fi dorit Busbecq să fie pronunțat (-s final din marz-us, nunta, mărițișul, este doar sufixul nominativului, încă marcat funcțional în gotică și adăugat și cuvintelor împrumutate).
O ipoteză imediată ar fi aceea că avem de-a face cu un termen provenit din rădăcina romană, sau românească, din zona dunăreană, care a dat a (se) mărita, mărițiș etc… Martesa este de altfel nunta și în albaneză, iar verbul a (se) mărita: martoj.
E doar o ipoteză, care, date fiind celelalte împrumuturi in gotica din Crimeea, devine plauzibilă. Faptul că goții și-au putut amesteca ceremoniile nupțiale cu cele ale localnicilor poate de altfel fi văzut, cum am arătat mai sus, și în Balcani, unde neo-grecescul vrouta, noră, nu e altceva decât germanicul care a dat Braut, bride… trecut din greacă și in aromână : vruta = nora.
Despre dicționarul cuman medieval cf.
Crusing the brothels in Cumania (murdar qatın = dirty Madams, or rough guides as we like them)
Biblia gotică a lui Wulfila
http://www.wulfila.be/gothic/browse/
despre norã si nurii ei :
De nurii norei (preistoria cuvintelor)…
https://cabalinkabul.com/2013/11/27/de-nurii-norei-preistoria-cuvintelor/
și
Despre legaturile subterane ale românei cu albaneza
https://cabalinkabul.com/2013/07/22/despre-legaturile-subterane-ale-romanei-cu-albaneza/
Cu lingvistica la stână
Hungaro-Alania: de unde vine limba maghiară?
Cum ne-au lăsat cumanii oina
https://cabalinkabul.com/2015/07/19/cum-ne-au-lasat-cumanii-oina/
12 Responses to Caprele nupțiale ale goților, urmele lingvistice ale unui contact
Michteaux, comme d’habe.. Cred ca trebuia dezvoltat mai pe larg explicatia de la “bru”. În fanceza, “bru = “nora”, nu “mireasa”, care vine cum zici matale de la goiticul “bruþs” = “tânara mireasa” trecut prin germanicul “braut” = “logodnica”. Asa cum l-ai explicat mai sus, parea mai ambigua fraza. Era doar un amanunt. Multumesc pentru aceasta superba demonstaratie.
În suedezā, brud – mireasa, brudgum – mire. Dealtfel, aici gāsim si Gotland. 😊
Citesc cu interes blogul dumneavoastră, ce mi-ar fi plăcut să fi existat când eram la liceu. Aș dori dacă se poate, să știu mai multe despre limba dalmată. Tot ce găsesc este destul de limitat și e inspirat din Wikipedia.
Excelent! Am putea avea si o continuare, adica si alte exuberante episoade despre lingvistica balcano-pontica pornind de la Biblia lui Wulfila?
“Stana” vine probabil de la bulgarul “stena” si ucraineanul “stina” = zid printr-un intermediar neastestat *”steana”
Stana, stanca, bolovan . Stana era o piatra de mari dimensiuni, cel mai ades partial ingropata ( sau infipta de elementele naturii ) in pamant. Deci, perfect imobila. De aici, expresiile corespunzatoare, tip : nemiscat ca stana, ori sa stai ca ca o stana ( complet nemiscat ) Stanca era si ea o piatra mare, nu atat de rara ca stana si , se pare, denumea mai mult pietrele din granit. De aici expresia tare ca o stanca si variantele sale. Bolovanul era orice piatra de mici dimensiuni, gasita intamplator si fara nici o intrebuintare utila ( alta decat acea de a fi aruncata dupa cineva ) Cred ca nu-i lipsit de interes ca acest cuvant, bolovan, pronuntat bolahan, insemna ( si , poate , mai inseamna inca ) un om prost, natang. Nu merg mai departe cu presupunerile…
Vruta din aromana s-ar putea sa aiba totusi origine latina, derivata chiar de la verbul a vrea. Ma gandesc aici ca in italiana te volio, deci te iubesc, vine sigur de la verbul a vrea ( volere )
Dupa cate stiu, armata germana, atat timp cat s-a aflat in Crimeea pe vremea razboiului , a avut pe langa ea specialisti de profil tocmai spre a-i gasi pe goti, sau urmele lor. Poate, daca faceti sapaturi, ati putea gasi cate ceva.
Un cuvant vechi romanesc, care ar putea veni din gotica , ar fi stima – mai intodeauna pronuntat doar in legatura cu apele – stima apelor. Asta daca spuneri ca olandezul,vorbitor al germanei de jos, de unde a plecat si engleza, a observat ca limba gotilor seamana cu a sa ( asadar nu cu germana de sus). In germana literara de azi, la abur se spune Dampf, in engleza- steam. Stima romanilor era o fiinta mitologica, inchipuita a fi izvorand din aburul ( ceata, negura, pacla) ce se lasa adeseori peste ape. Mitologia germana e plina de fiinte izvorate din ceturi, asa ca s-ar putea ca aceasta sa fie legatura dintre cele doua cuvinte atat de asemanatoare. Derivarea oficiala din shima greceasca mi se pare fortata.
Nu “stană”, ci “stîncă” vine din limbile germanice (ori din longobardă, ori din gotica din nordul Italiei): “stinca” apare în tot nordul Italiei, de unde deducem că strămoşii îl cunoşteau de dinainte de strămutare. “Stană” rumânesc nu poate veni decât: ori dintr’o formă veche *stanna (ca annus –> an), ori de la o formă *sténa –> *stĭană –> stană, ori foarte nouă *stana. Germanicul “stèène” ori “stèine” n’avea cum da “-an-“.
Cât de “ţap” şi “mărţuş” în Crimeea, bine aflat! (Totuşi “ţap” şi “moş” se află şi în lombardă; îs cuvinte alpine căpătate şi de albanezi, nu invers.)
“Vrouta” învederează un contact între greci şi goţi. B –> v nu se mută pe rumâneşte.
Ghiuj nu are nicăieri sensul de bunic sau strămoș, fiind doar un apelativ depreciativ, iar dacă alb.gjysh provine dintr-un reconstruit *sūša, coradical cu acel NP sarmatic Susagus (*sūsag), nu are cum să dea ghiuj, ghiuș, nicidecum ca împrumut. Ar însemna că albaneza s-a format la nord-est de Dacia romană, din Coisstoboci, Bessi și Carpi (Carpiani), conform lui Hajdeu, dar nu există argumente pentru această ipoteză. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Adamclisi_(102)
În Ardeal ghiuj are sinonimul vâj, deci ar fi posibil ca prin specificul subgraiul moldovenesc un *viș, *viuș să devină ghiuș (> ghiuj).
IE *gleg’-, *glegʷ- ”tender (weak, soft, flexible etc.)” ar fi putut da ghiuș/ghiuj, ghijură (ghigiuri) și altele.
IE u̯eis-2 ”to turn, bend” (lit. vizgù , vizgė́ti `tremble ‘, vizgóti` sway’) dacă vâj semnifica ramolit, care tremură incontrolabil, etc. A vișca provine de aici: https://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=2119&root=config
Schuos (soție) este de asemenea sarmatic, cf. oss.. us, osæ, uosæ «soție». S ossetic provine din P-Ir.*š și face parte dintr-o serie de transformări fonetice specifice care transformă dialectul medieval alanic (nord-caucazian) în cele două dialecte ossetice de azi. Exemple: ӕxsin ”dark gray/cenușiu” (*axšaina- “dark colored”, Av. axšaēna) cu der.ӕхsinӕg / ӕхsinӕngӕ ”wild pigeon”, ars ”bear/urs” (NP Αρσακης, Αρσηοαχος), (dial.Digoron) sӕlbӕr ”trousers/pantaloni de călărie largi” (baræg “rider/călăreț”), urs ”white/alb” (PIr. *aurša-: Av. auruša ”alb”, tribul Aorsi, Урстуалтæ ”Urs-Twall/ Twalli Albi”, adică sudici, din Dvaletia, Osetia de sud)
(x este v.gr.χ)
Legat de traducerile biblice, nu cunosc limba gotică ca să pot spune cât de ”elegantă și sofisticată” era limba lor, dar e un neadevăr că noi n-am tradus măcar câteva cărți din Biblie în străromână. Scrisul la români este mai vechi decât traducerile slavone ale Bibliei, altfel nu amenințau țarii lor să taie limbile preoților care slujeau în română și ardeau cărți în aceiași limbă, dovadă că slavonizarea s-a făcut cu haboca (sila). Faptul că avem un numeros lexic romanic în cultul nostru (a cumineca, a se căștiga, cruce, Dumnezeu, înger, tâmplă ”catapeteasmă”, oștie ”cuminecătură” – lat.hostia, abur ”duh”, stâlpare, băsearică, a se lera ”mântui”, ler cf. lat.levir, etc.) este semn că avem creștinismul nostru încă din primul mileniu d.Cr. și cu siguranță s-au tradus câteva cărți în limba poporului de jos cu sute de ani înainte de invazia slavică, care vor sta ca sursă de inspirație pentru traducerile de mai târziu. Până și în limba Bessilor s-au întors (tradus) câteva cărți ale Bibliei care n-au supraviețuit. Chiar și albanezii pot argumenta cunoașterea scrisului cu multe secole înainte de prima mostră sigură de limbă albaneză. Cu atât mai mult românii, care au fost creștinați pe limba ”lătână”.
Apropo de acei Bessi (Βήσσοι, Βέσσοι), sunt atestați și pe versanții de răsărit ai Carpaților, alteori la curbura interioară în estul Ardealului pe Mureș. Posibil să fi avut în grijă un munte sfânt și niscai atribute cultice în mijlocul unor triburi, așa cum erau la sud în mijlocul tribului Satrai ca Diobessoi sau Bessoi. Poate nu la fel ca leviții evreilor, dar ceva asemănător, în logica împărțirii în trei clase a societăți IE-ene primitive.
NUPȚIÁL, -Ă, nupțiali, -e, adj. Privitor la nuntă, de nuntă; nuntitor, nunțial. ♦ (Despre oameni) Care se referă la perioada împerecherii, de împerechere. [Pr.: -ți-al] – Din fr. nuptial, lat. nuptialis.
dan Alexe folosește aiurea unele cuvinte ca de ex cuvintul nupțial. Nu are și nu a avut nimeni capre nupțiale, domnule Alexe! Nu se împerecheau dacii cu capre!
trecerea de la „loc în care te oprești” la „piatră”
Poate ca in slavona a trecut invers, de la piatra la loc in care te oprești. Când se furișau si se opreau brusc. Erau vremuri in care oamenii se furișau mult.
Ghiuj spune mai sus că ar veni din albaneză, eu care am folosit cuvântul ghioj dealtfel și ghijoi , greu de crezut pentru mine că ar veni din albaneză. Mai degrabă căutarea unui punct comun între cele două limbi chiar daca se remonta în mii de ani