Quem me roubou a minha dor antiga,
E só a vida me deixou por dor?
Dar cine-mi luă tocita durere,
Și viața îmi lăsă în loc de dor?
(Fernando Pessoa)
Povestea cu „dor”, dorul românesc ca termen de cultură și civilizație presupus unic și de netradus a devenit o pretenție insuportabilă.
„Dor” este doar o vocabulă descendentă din latinescul „dolor” și identică și ca sens și ca formă cu portughezul „dor”, care vine tot de acolo.
Dor se spune și în portugheză, da. Româna are doi descendenți din acea rădăcină: „dor” din „dolor” și „durere” din „dolere”.
În portugheză „dor” înseamnă mai ales durere, fie fizică, fie morală, dar mai este și suferință nostalgică, precum în română.
Sau, cum spun dicționarele: „dor” = „sentimento causado por decepção, desgraça, sofrimento, morte de um ente querido” etc. / „dor” = sentiment produs de o decepție, dezamăgire, suferință, moartea unei ființe dragi. Sau: „dor” = „sentimento que surge em decorrência de dano causado a outrem ou a si mesmo; arrependimento, pesar, remorso”, adică: „dor” = „sentiment rezultat din neajunsurile cauzate altora sau sieși; remușcare; pocăință; regret”.
Dorul românesc este identic în toate dor-ului portughez, care pe deasupra mai are și sensul complementar de „durere”, care în română e doar infinitivul lung și substantivat al verbului latinesc moștenit „a durea”.
Durea-durere, precum: mânca-mâncare, cădea-cădere, avea-avere, cânta-cântare, fi-fire. Așa că (a) durea – durere – dor.
Nu e nimic unic acolo, etimologia e clară și avem și identicul „dor” portughez. Nu merita atâta umflare în pene că nu pricepe nimeni ce e „dorul”.
Mă doare = me dói, în portugheză, de la verbul doer, a durea, înrudit în ambele limbi, și în portugheză și în română, cu substantivul “dor”, care mai înseamnă (vezi mai sus) și nostalgie, regret, anxietate, sentiment de ruptură și pierdere, dar din care portughezii nu s-au gândit să facă ceva unic și de netradus.
Iar starea de dor în sine iarăși nu are nimic misterios, mistic sau unic, este ceea ce portughezii mai numesc, cu un alt cuvânt, saudade, iar germanii Sehnsucht.
Iar din portughezul învăluitor și proteic poet Fernando Pessoa a mai furat și Nichita Stănescu (pe care l-am simțit din copilărie fals):
„Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu)
„Minha patria e a lingua portuguesa”, scrisese Pessoa, citatul de poezie cel mai cunoscut de orice portughez.
24 Responses to Dorul, povestea unei imposturi
Încă un mit demontat. E bun de dat peste nas la cei ce zic că dacă nu se nășteau români erau muți. Cât despre Nikita Stănescu… Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnișoară… 🤦♂️ Cât de “tripat” și drojdier poți fi să scrii asemenea versuri!? Îmi cer scuze dar nu l-am putut suferi când eram la școală.
Mă bucur că ați avut o tinerețe trăită în normalitate.
Ufff, răsuflu uşurat. Încă cineva care recunoaşte că nu îi place Nichita.
Nu mi-a plăcut din tinerețe. Primul meu text publicat a fost despre Nichita:
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/07/pieta-elucubratiile-pompoase-ale-lui-nichita-stanescu-sau-cum-se-practica-guerilla-literara-in-comunism/
Domnu, nu știu cine sunteți, dar nu e adevărat ce scrieți sus. Google translate nu va face sa înțelegeți cuvintele ca dor și saudade. Și în nici un caz, a minha língua é a pátria portuguesa este cel mai cunoscut citat poetic portughez. Noi avem și am avut noroc de a avea mulți poeți importanți cu multe citate celebre. Dacă ar fii unu care se poate zice ca majoritatea portughezilor cunosc ar fii cele primi 2 versuri din Lusíadas, pentru ca se da de mai mult ani la școală. De fapt, cel mai cunoscut citat a lu Pessoa ar fi, primeiro estranha-se, depois entranha-se, moto publicitar care a scris pentru Coca-Cola. Noapte bună.
As fi curioasa sa vad o parere in acelasi context (originalitatea unor poeti romani) despre poeziile Delay de Elizabeth Jennings si La Steaua de Mihai Eminescu – ultima fiind mult mai recenta, iar temele abordate si exprimarea fiind foarte similara.
Nu înțeleg invitația d-nei Vera Jaman de a comenta citez “originalitatea unor poeți romani” prin prisma poeziei “Delay de Elizabeth Jennings si La steaua de Mihai Eminescu – ultima fiind mult mai recentă(?)”, adică e anterioară celei scrise lui Eminescu?! Dar provocare fiind lansată, am apelat la goole și cred că am găsit răspunsul.
Nu sunt o expertă în literatura, din contra, este departe de meseria mea, dar după o căutare de câteva minute pe sus-numitul google am văzut că poezia de doua strofe publicată în 1953 în engleza are aceeași melodicitate ca cea românească. După cum se vede mai jos.
The radiance of the star that leans on me
Was shining years ago. The light that now
Glitters up there my eyes may never see,
And so the time lag teases me with how
Love that loves now may not reach me until
Its first desire is spent. The star’s impulse
Must wait for eyes to claim it beautiful
And love arrived may find us somewhere else.
Apoi am căutat date biografice despre poetă iar Wikipedia spune: Născută: 18 iulie 1926, Boston, Regatul Unit, decedată: 26 octombrie 2001, Bampton, Regatul Unit.
Am mers mai departe și am vrut să aflu care sunt cele mai vechi traduceri ale lui Eminescu în limba engleză și am găsit: 1877 – Prima traducere de către William Beatty-Kingston, la solicitarea Reginei Elisabeta, Carmen Sylva; dar a fost “Crăiasa din povesti” și nu “La steaua”. Apoi am găsit cartea publicată de Kegan Paul, Trench, Trubner and Company, 1930 – 128 pagini cu titlul Poems of Mihail Eminescu, Translated from the Rumanian and Rendered Into the Original Metres by E. Sylvia Pankhurst and I.O. Stefanovici, … with a Preface by George Bernard Shaw … with an Introduction by N. Iorga, … Si da, este vorba de sufrageta Sylvia Pankhurst, spre marea mea uimire.
Nu am reușit să am certitudinea ca “La steaua” se număra printre poeziile publicate în 1930. M-aș bucura să am confirmarea, dar între 1930 și 1953, data publicării poeziei au mai apărut traduceri.
Concluzia logica: există o oarecare probabilitate ca poeta engleză să se fi inspirat din poezia lui Eminescu și nu invers cum pare să insinueze doamna Vera Jaman. Totodată la data publicării poeziei, în 1953, se știa de mult că viteza luminii este finită, că imaginea stelelor pe care le vedem pe bolta cerească corespunde stării acestora la o dată anterioară egală cu timpul necesar ca lumina să parcurgă distanta de la ele către noi, lucruri la care poeta se prea poate să fi reflectat.
Ii mulțumesc oricum pe aceasta cale fiindcă ne-a lansat acesta provocare și astfel am aflat lucruri foarte interesante de care nu aveam habar înainte.
Multumesc pentru raspunsul elaborat! Imi cer scuze, ordinea poeziilor e greseala mea, insinuarea corecta ar fi fost daca e posibil ca poeta engleza sa se fi inspirat.
Poezia eminesciană “La steaua” este un… subtil plagiat după un poem al lui Gottfried Keller! (Vedeți cartea lui Al. Dobrescu, “Corsarii minții”, despre plagiatul în cultura română).
Un fapt interesant, chiar daca pare mentionat cu o usoara malitie. Urmand exemplul doamnei Socoliuc, am cautat “Corsarii mintii” pe google (quelle surprise, cum ar zice englezul Nietzsche, conform unei glume recurente in familie). Din cate am citit depre carte, si un pic din ea, anul publicatiei se potriveste cu un val de nihilism (din lipsa unui termen tehnic mai potrivit) la toate nivelele societatii de acasa, inclusiv cultural. Probabil ca exista o explicatie rationala sociologica si / sau antropologica pentru respingerea unei societati si culturi romanesti de dinainte de ’89 (parinti care is lasa copiii si parintii lor si pleaca pe meleaguri straine, rareori intorcandu-se, animale ciudate ca Lucian Boia, Roncea, SR Stanescu), cu un respect catre cei care dau drumul la carti (in sens socialist, hai, ma, ca se da paine, parizer, zahar, carti la librarie), ma indoiesc ca dl. Dobrescu a facut vreo referrie la Liiceanu si Heidegger, un caz notoriu, de altfel.
Zice dl. Dobrescu: „Nu literaţii sunt cei mai mari plagiatori, ci savanţii”.
Fenomenul este ordinar in esenta, se numeste “recombinant conceptualization”, si este bine documentat cam peste tot. Este o problema majora pentru copyright, trademarks, OSIM (in dulcea limba de acasa) si se fac bani buni din patente expirate. Este rampant in Sillicon Valley, “where complete disregard of expertise and constant re invention of the wheel” sunt la mare pret (pe bune, sa moara dujmanii mei, ca nu vad care e punctul de vedere al d-nei Padrino).
Bine de stiut, multumim pentru explicatii! (Eu as vrea sa ma apuc de invatat portugheza datorita muzicii braziliene si portugheze pe care o iubesc si vreau s-o inteleg.)
Tot cautand acum, am gasit si substantive proprii: Doralice, Dolores, Dorival.
Dar si un cantecel al Anei Moura: ‘Vou dar de beber à dor’. Echivalentul romanesc (traducere neaosa) al lui ‘beau ca sa uit de necaz’? 🙂
Da
Sau nu.. Poate fi în sensul acel, dar nu neapărat, e mult mai vag, nu presupune un obiectiv de a uita durerea, necaz, poate ca numai vrea sa retrăiască, prin amintiri, momentele plăcute pe care, ultimately, o a adus durerea.
Acuzaţia de fals (sau furt?) asupra lui Nichita Stănescu, pentru faptul de a-şi fi revendicat patria în limba română, este o inepţie. Chiar cu precedentul în literatura portugheză, afirmaţia emfatică a lui Nichita Stănescu este de înţeles şi, oricum, ea nu este ultima în literatura. Pe de o parte, este cunoscut complexul “românismului” trăit de Nichita Stănescu, datorat originii sale ruseşti, prin mamă (vezi memoriile lui Ştefan Agopian). În plus, acelaşi gen de pretenţie emfatica se regăseşte şi ulterior lui Nichita Stănescu, la marea scriitoare rusă de origine etnică evreiască, Liudmila Ulitskaia: “patria mea este limba rusă”.
Dar, Nichita Stănescu trebuia sa se astepte ca subiectivismul sau, sa fie penalizat de subiectivismul domnului Dan Alexe.
Ia uitați cum am recitat din Andrei Belyi, am pus pe ritm de Hip hop și am făcut un video meseriaș : https://youtu.be/9k46yAig7Os
Bad mix, moshu Nietzschenianu, nu te auzi din hip hopul ala. Gandesc ca moda noua, de vreo 20 de ani, sa te urle difuzoarele in cap si sa faci converstaie urland ascute simtul auditiv sau poate ca am o usoara surzenie din cauza banilor cheltuiti in locuri de astea. Cam repetitiv video ala, or fi oare muntii dacici de acasa sau fallen leaf lake din sierra nevada. Nu’s cine o fi Belyi, vre-un artist profund cu lumea atarnand greu pe umerii lui firavi, urland cu fervoare soapta strivita de pacatul originar “as vrea sa pipai si sa urlu este”…
lat. putor – ro. putoare
lat. dolor ar fi devenit ro. duroare, eventual “doroare”, in niciun caz “dor”
“Dor” vine de la “a dori” (derivat regresiv)
In portugheza “dor” vine intr-adevar de la lat. “dolor”
“dor” = saudare in port., in spaniola soledad
Dex-ul face din “dor” originea lui “a dori”, nu invers. – Dacă greşeşte, care este etimologia lui “a dori”?
Dex-ul face din “dor” originea lui “a dori”, nu invers. Dacă dexul se înşeală şi de data asta, care ar fi originea acestui verb? Chiar şi aşa, există măcar o contaminare dor-durere: îmi amintesc de bunica mea din Teleorman care repeta “nimic nu e mai rău ca dorul de dinţi”.
Dor de dinti in sensul ca dumneaei ii lipseau, ca majoritatea batranilor de acasa? Sau ca ne dor dintii pe care inca ii mai avem?
Gasesc amintirea dvs. induiosatoare…
Nu am nici o îndoială că bunica mea folosea expresia cu sensul de “durere” (dor de dinţi=durere de dinţi), pentru simplul fapt că acest sens era comun în limba română populară din sudul Munteniei în prima jumătate a secolului 20 (identic celui etimologic, discutat aici de Dan Alexe); dar acest sens nu era exclusiv: aceeaşi persoană folosea “dor” şi cu sensul “normal”, în formule ca “dorul de părinţi”, etc. – Româna populară din sud are în opinia mea înclinaţia de a produce puternice “efecte de real” prin expresii aparent ne-poetice, dar care au o poezie specifică (à la Sorescu sau Arghezi), ca de exemplu în bizara formulă “să dau de dâra lui” cu sensul de “urma lui” (auzită la cineva din Argeș).
(În mod bizar nu mă pot re-loga cu contul google.)
Intr-adevar, asa este. Graiurile din Gorj / Dolj, adica sud-vest si sud, sunt fascinante. Aceeasi bunica ma dojenea serios ca lasam “dare de noroi” prin casa (nu am diacritice pe tastatura asta) , avea un “dul” undeva pe antebratul stang din cauza unei intepaturi de “barzaune” (asta in Gorj, si l-am gasit pe Marin Sorescu fascinant in tinerete) iar in Dolj “copilesc” tomatele (asta e nevasta-mea, care are o pasiune pentru Arghezi). Apreciez tonul masurat si profesionist al postului dvs., am onvatat ceva nou astazi.
Cat despre login, am avut aceesi experienta, gandesc ca wordpress se aliniaza la ultima dogma de sanitizare a psoturilor si a proabil filtrul a avut probleme cu diacriticele / limba romana.
În mod previzibil, “dor” apare în Barbara Cassin (ed.), Vocabulaire européen des philosophies: Dictionnaire des intraduisibles (Éditions de Seuil, 2004). Se citează Blaga (“Despre dor”) și Noica (“Introducere la dor”, Creație și frumos în rostirea românească), cel care mai pretindea că prin “ba” limba română a anticipat Die Phänomenologie des Geistes, inventînd dialectica hegeliană protocronic. Deși profunzimea filozofică a cuvîntului e chiar abisală, “ba” nu apare în dicționarul respectiv, însă.
În limba galeză, cuvîntul “hiraeth” are aproape exact aceeași gamă de înțelesuri ca “dor”, dar și o importanță culturală foarte asemănătoare. Evident, unicitatea unui cuvînt nu ar putea fi adeverită decît prin comparația exhaustivă cu lexicul tuturor limbile vorbite vreodată.
– Da, sîntem mai mulți care s-au prins de ”genialitatea” lui Nichita, fabricată în vremurile comuniste.
E ironic și amuzant cînd vreun patriot cu nume slavic sau de alt fel se crede descendent din coasta Romei sau a Daciei.
– N-am prins legătura dintre dor și a dori, ci doar dintre dor și durere ?
– Puțini (deocamdată) copii supraviețuiesc parțial dezrădăcinării, separării de propria ființă. La unii se simte parțial un copil care pîlpîie printre umbre serioase de adult veștejit.
De ce mă refer la starea de copil? Atunci cînd ești mic te cam prinzi că lumea adulților nu e chiar în regulă, nu e deloc în regulă. Doar că părinții intervin abrupt și cumințesc copilul, caută să îl facă după chipul și asemănarea lor, nu intru în detalii aici.
– 𝗰𝘂𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲 un alt cuvînt specific mioriței, văzut ca avînd sens pozitiv, cînd de fapt e invers.
De mult mi se pare suspect acest ”dor”, cum e ridicat pe culmi de slavă, cînd de fapt e un sentiment 𝗻𝗲𝗴𝗮𝘁𝗶𝘃, doar că atunci n-aveam curaj să le zic tuturor celorlalți că gîndesc greșit.
– Emigranții sînt cei mai curajoși oameni, iar incestul etnic nu e încurajat de natură, cu cît genele sînt mai diverse, cu atît mai înzestrat urmașul.
Mai ușor cu dorul, nostalgia și regretele. Există Tudor Gheorghe, Dan Puric, doine de jale, RTV și Taxi.
Grow up sau nu, după gustul fiecăruia.