François Villon este extrem de greu de tradus, din toate motivele imaginabile. Traducătorul trebuie sa fie el însuși un poet, pentru a putea reda simplitatea înșelătoare a limbii si ritmului. Trebuie sa aibă o cunoaștere profunda a istoriei si evoluției celor doua limbi, atât franceza cât si româna. Trebuie apoi sa caute sa evite arhaizarea excesivă și, mai ales și deasupra tuturor, sa aibă umor.

Traducătorul va încerca așadar să nu fie nici arhaizant excesiv, dar nici să forțeze o ruptură modernă. (cf aici un exemplu de traducere arhaizantă la care am avut recurs pentru o poezie a lui Ezra Pound.)

Umberto Eco, în Mouse or Rat, o carte despre arta traducerii publicată direct în engleză (cf. referință în finalul textului), vorbește despre “traducere ca negociere”. El pornește de la Sfântul Ieronim, traducătorul Bibliei în latină (Vulgata) și patronul tuturor tălmacilor, care spunea că nu trebuie să traducem: verbum e verbo sed sensum de sensu, nu cuvânt cu cuvânt, ci reproducând sensul, uneori chiar prin ceea ce par a fi alte cuvinte decât cele ale originalului. 

Am vrut să compar trei traducători ai lui Villon, dintre care primul e decedat: Romulus Vulpescu, Dan Dănilă și Cindrel Lupe. Pentru asta am luat trei poeme:

1. Ballade des dames du temps jadis 

2. Ballade en vieil langage françoys

3. Ballade et oraison

Pentru primul din cele trei poeme, cel mai cunoscut al lui Villon, mai avem și alte variante. Le voi folosi aici. Este poemul cu versul repetat, devenit clișeu : Où sont les neiges d’antan?

Ballade des dames du temps jadis 

Dites-moi où, n’en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ni Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Écho parlant quand bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine
Mais où sont les neiges d’antan?

Aici avem următoarele variante :

Romulus Vulpescu: Balada doamnelor din vremea de odinioară

Spuneți-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,
Archipiada spun, și Thais,
ce-au fost mlădițe cosânzene?
Echo ce auie-n poiene,
de chemi la iaz au pe tăpșan,
ce-avea frumuseți nepământene?…
Dar unde-i neaua de mai an?

Cindrel Lupe: Balada doamnelor din alte vremi

Spuneţi-mi, oare-n ce hotar,
Flora din Râm mai vieţuieşte,
Archipiada, Thais chiar,
Ce-n al său neam se preţuieşte,
Echo ce vorba ne-o-nmulţeşte
Peste pârâu cu zvon scăzut,
Frumoasă, peste ce-i lumeşte.
Dar unde-i neaua ce-a trecut?.

Dan Dănilă: Balada doamnelor de altădată

Pe unde-s, prin ce țări de vis
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibida sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare
Echo, dând zvonuri chemătoare,
Pe stânci și ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?

Аșа… Acum… Celor trei le adăugăm încă cinci versiuni:

Dan Botta: Balada doamnelor de altădată

Ci spune-mi unde, ‘n-ce cuprins
E flora, râmleanca frumoasă,
Archipiada și Thais,
Și Echo, dintr-un freamăt scoasă,
cântând pe râuri și-ntinsori
dumnezeiește de frumoasă?…
Dar unde-s marile ninsori?

.

Zoe Verbiceanu: Balada doamnelor de altădată

Spuneți-mi spre ce țărm ferice
frumuseți strălucitoare
și-au luat zborul de aice
Undeva mai fi-vor oare,
inimile să-nfioare:
Flora, scump vlăstar roman,
Și Taisa mândra floare ?
Dar zăpada celui an ?

.

Neculai Chirică: Balada doamnelor din alte vremuri

Pe ce meleaguri, unde mi-s
romana Flora, cald încânt
Archipiada și Thais
ce-s vere bune prin orând?
Echo ducând orice cuvânt
spre larg, în zvoană murmurată,
frumoasă coz?… Dar unde sunt
zăpezile de altădată?

.

Al Alexianu: Balada domnițelor de odinioară

Spune-mi unde,-n către țară
sau pe ce ascuns tărâm
e zeița de la Râm,
Flora mândră și fecioară?
Ori vrăjita Echo și Alcibiada…
Spune-mi unde-s ?Dar zăpada
de-astă iarnă unde-o fi?

.

Francisc Păcurariu: Balada domnițelor de odinioară

Cine-mi va spune tainica poveste
a umbrelor cu vremea spulberate :
Domnița din vechime unde este
ce trup de calde lunci înmiresmate?
Unde-i mândria Romei, Flora, unde
îi înflorește coapsa primăvara?
Dar zâna tristă-a sprintenelor unde?
Dar unde-i neaua de odinioară?

Remarcă:

Romulus Vulpescu, nemulțumit de tomul lui ilustrat al traducerilor lui Villon din anii dezghețului comunist, a continuat să lucreze pe texte, polisând și uneori deformând primele lui variante, așa încât înainte de a pleca dintre noi a dat la tipar un alt volum, cu traduceri total diferite de prima variantă și nu întotdeauna în cel mai bun sens. Iată astfel versiunea sa finală din Balada doamnelor:

Baladă a doamnelor din timpul de-odinioară

Spunèți-mi, dar la ce hotar,
E Flora, splèndida romană?
Arcipiada — unde, iar — 
Cu Tháis vară cosîngeană?
Echó, ce auie-n poiană
De peste iaz au pe tăpșan,
Cu grația-i nepămînteană?
Dar unde-i neaua de mai an?

Comparație și negociere:

Ei bine, în primul rând trebuie păstrat ritmul, care la un asemenea lanț de enumerări de nume de doamne mitologice e mai important decât conținutul și identitatea doamnelor menționate (doamne trebuie să fie ele, iar nu domnițe, cum avem la ultimii doi traducători).

Romulus Vulpescu e torturat, deja în sintaxa primelor două versuri:

Spuneți-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,

Fraza nu are nimic românesc, or limba unei traduceri din Villon trebuie să fie simplă, cum era a lui.

Varianta finală a lui Vulpescu e chiar de necitit, cu cuvinte și forme verbale accentuate aiurea, vorbe inventate, căznite, fără nimic poetic, lăsând să se simtă dureros efortul de a părea original și erudit, ajungând adică exat la opusul naturaleții lui Villon:

Spunèți-mi, dar la ce hotar,
E Flora, splèndida romană?
Arcipiada — unde, iar —
Cu Tháis vară cosîngeană?

În schimb, Cindrel Lupe și Dan Dănilă se apropie, ambii, cel mai bine de ritmul și spiritul originalului. Ceilalți traducători fie chinuie prea mult sintaxa limbii române, uitând că originalul e simplu, fie pierd parte din nume, pentru că aluziile sunt obscure și ar fi de neînțeles pentru cititor.

Adevărata încercare rămâne însă versul ultim din fiecare strofă, laitmotivul, cum obișnuia sistematic Villon, iar aici e celebrul:

Mais où sont les neiges d’antan?  — redat:

Dar unde-i neaua de mai an? (Romulus Vulpescu)

Dar unde-i neaua ce-a trecut? (Cindrel Lupe)

Dar unde-i neaua din cel an? (Dan Dănilă)

Dar unde-s marile ninsori? (Dan Botta)

Celelalte patru variante nu trebuie luate în seamă, pentru că sunt lungi și șleampete.

Antan, în franceza veche, adverb ce nu mai e folosit azi, venea din latină de la ante annum, desigur. Cel an (Dan Dănilă) și mai an (Vulpescu) se potrivesc astfel cel mai bine dintre cele patru reținute. Marile ninsori și neaua ce-a trecut ar avea ritmul bun, dar păcătuiesc prin aceea că nu au –an– în expresie, or formula este atât de încetățenită în franceză și ușor de obținut în română, încât nu poate fi pierdută în traducere. Echivalentul perfect în română ca adverb de timp ar fi fost vechiul, și nemaifolositul azi, anțărț, odinioară. Din latină de la anno tertio. Dar unde-i neaua de anțărț? sună exact ca: Mais où sont les neiges d’antan. Problema este sonoritatea neestetică a adverbului cu doi ț și dificultatea de a găsi o rimă la asta.

In cazul acesta, așadar, din cele opt variante reduse la patru (sau mai degrabă trei), varianta lui Dan Dănilă pare cea mai mulțumitoare:

Balada doamnelor de altădată

Pe unde-s, prin ce țări de vis
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibida sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare.

Versiunea lui Cindrel Lupe ar fi la fel de bună, însă nu ne-a păstrat verișoarele (căci ele sunt cousines germaines la Villon) și nu avem nici an în versul refrenului. Răposatul Vulpescu, din păcate, se arată tare pompos cu mlădițe cosânzene, sau în varianta finală Tháis vară cosîngeană și altele asemenea.

755059

Ballade en vieil langage françoys

Car, ou soit ly sains appostolles
D’aubes vestuz, d’amys coeffez,
Qui ne seint fors saintes estolles
Dont par le col prent ly mauffez
De mal talant tous eschauffez,
Aussi bien meurt que filz servans,
De ceste vie cy brassez:
Autant en emporte ly vens.

Cindrel Lupe: Balada în grai vechi franţuz

Dar unde-s ceia sfinţi umblând
În rantii îmbrăcaţi, pieptănaţi,
Care sfintele mantii purtând
La guler scrobiţi şi curaţi
De rostul lor îngânduraţi,
Temerea de moarte-au purtat,
Din viaţă au fost vânturaţi:
Ci vântul i-au împrăştiat.

Romulus Vulpescu: Balada în vechi grai franţuzesc

Iar, unde-s papii cu tiară,
Felon şi stelă şi stihar,
Cu care demonu-alungară
Şi-i mîntuiră de calvar
Pe pătimaşi – cu mir şi har?
Toţi mor; ori prinţi, ori slugi ce sunt,
Din viaţă ca suflaţi dispar:
La fel sunt spulberaţi de vînt.

Dan Dănilă: Baladă în vechiul grai frâncesc

Dar sfinții-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinși cu stole și stihare
Ce-l iau de gât pre necurat
Încins de rău și de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toții lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt.

Aici aș spune pe loc că varianta lui Vulpescu e cea mai satisfăcătoare din toate punctele de vedere: eufonic, ritmic, imagistic. La Dan Dănilă avem, din păcate de două ori încins și încinși la două versuri distanță, iar la Cindrel Lupe simțim din start o problemă cu silabele, metrul și ritmul.

FRA.2de.Ch3.TEX.Gravure_Franaois-Villon

În sfârșit, să luăm o alta, care este:

  1. Baladă și orație (Dan Dănilă)
  1. Baladă și rugăciune (Cindrel Lupe)

Père Noé, qui plantastes la vigne;
Vous aussi, Loth, qui bustes au rocher,
Par tel party qu’Amour, qui gens engigne,
De vos filles si vous feit approcher,

Avem:

1. Dan Dănilă

Tata Noe, al viței plantator,
Și tu, Lot care-n peșteri ai băut,
Pe-atât, încât te-a amăgit Amor
Să-ți iei fetele tale-n așternut.

2. Cindrel Lupe

Taică Noe, ce viţa ai sădit;
Loth, ce-n izvorul stâncii-ai adăpat,
Oare de ce amoarea v-a-mboldit,
Cu-a voastre fiice v-aţi alăturat,

Aici aș merge după Cindrel Lupe (2), căci în loc de “Tată Noe, al viței plantator” ca la Dan Dănilă (1) și eu aș fi zis fără ezitare “săditor”, iar nu plantator. Asta și pentru că plantator ne trimite la latifundiarii americani proprietari de sclavi… dar astea sunt nuanțe ușor de reparat, nu dezechilibrează ansamblul.

În schimb, Cindrel Lupe păcătuiește prin inventatul amoare, acolo unde Dan Dănilă spune simplu Amor. La fel, ortografia Loth e nepotrivită, căci noi spunem simplu: Lot, cum este nepotrivit și pluralul voi la Cindrel Lupe, căci reproșul de a se fi împreunat cu fiicele îi este adresat de poet doar lui Lot, nu și lui Noe, care a avut păcatul beției, nu al incestului.

Despre beție, în schimb, ambii traduc bine, mai departe, în același poem, termenul de pyon, care este desigur, doar omofon cu pion, acela fiind un pedestru. El este bețiv la Dan Dănilă, fârtat de chef la Cindrel Lupe. Acolo, la pyon, bețivul (a existat în glumă și un Saint-Pyon al bețivilor), m-am întrebat dacă nu ar avea de-a face cu o rădăcină celtică pierdută *pi- pentru a bea. Bretona de azi nu ne e de ajutor. Dar e mai probabil că era o glumă studențesco-teologică pe rădăcina grecească pino, a bea.

Aici, fără mult efort, am putea combina ambele variante și, redând simplitatea și ritmul originalului, să spunem simplu:

Tătâne Noe, al viței săditor,
Dar și tu, Lot, ce-n peșteri ai băut
Atât, încât te-a amăgit Amor,
De-ți luași chiar fiicele în așternut.

Iată… E doar un început, însă un asemenea demers comparativ, mult mai dezvoltat, desigur, și-ar găsi de minune locul într-un studiul despre arta traducerii la care mă gândesc de ceva vreme.

PS. Cât de periculoase sunt clișeele cu referirea la Villon?

.

— “Où sont les équilibres d’antan?” este titlul unui pachet de cugetări în Dilema Veche despre cumpătare post festum și după Paști.

Iată un exemplu imediat de dizolvare a culturii în superficialitate. Te întrebi mai întâi de ce i-a dat autorul un titlu în franceză. Ah, spuneți voi, o aluzie la Villon, clișeul cu: — “Où sont les neiges d’antan”. Sigur, numai că zăpezile lui Villon, cum am văzut, n-au nimic de-a face cu cumpătarea în consum despre care vorbește autorul din Dilema Veche.

Oh, atunci poate că e o trimitere nostalgică la o vreme trecută a echilibrului în consum, așa cum la rândul lui Villon deplângea gloriile doamnelor de odinioară, în acel poem cu zăpada de anțărț… Dar nu, tot nu se potrivește, pentru că Villon era cel mai destrăbălat dintre oameni, băutor, curvar, coțcar și gibier de potence. Nu știa el de cumpătare.

Atunci poate titlul vrea doar să arate că autorul cunoaște limba franceză și marii ei reprezentanți literari. Bun, bine, dar aici abandonăm, pentru că ne înecăm în plin anacronism: cuvântul “équilibre” îi era necunoscut lui Villon, fiind o refacere renascentistă, mult după moartea tâlharului poet, a unui latinism tehnic și livresc.

Are tot atât de mult sens acolo ca și cum ai spune: — “Où sont les smartphones d’antan?”

De fapt e pus acolo ca să dea bine, aia e.

***

Pentru traduceri am folosit:

— François Villon: Balade (trad. și note Dan Dănilă) editura Hermann, Sibiu 1997

— Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala Măiestrului Villon, traduse de Cindrel Lupe (cartea poate fi comandată pe adresa email garrigue2012@yahoo.fr sau pe mesageria Facebook).

— Romulus Vulpescu și-a refăcut traducerile, modernizându-le și vulgarizându-le într-un mod derutant și dezamăgitor: Villon – Opera Omnia, 3 volume, la editura Semne, 2013

–  Umberto Eco, Mouse or Rat?, Translation as Negociation, London, Weidenfeld & Nicolson, 2003. (Experiences in translation e saggi selezionati da Dire quasi la stessa cosa)

și, desigur,

– George Steiner, After Babel, în orice ediție

În sfârșit, pentru o reprezentare teatrală a episodului biblic al împerecherii lui Lot cu fiicele sale aș trimite modest la piesa mea de teatru:

1875: Eminescu la Creangă

1875: EMINESCU LA CREANGA