Mingus (1979)… Leapșa muzicală

“You turn me on… I’m a radio.”
(Joni Mitchell)

Pentru mine; albumul-revelație, care m-a marcat estetic și de care nu mă voi sătura niciodată este hibridul și meteoricul Mingus al lui Joni Mitchell.

Poate fi ascultat aici:

Am căzut în transă de la primele acorduri, înainte de a descoperi întreaga construcție din spate și a căuta mai multe despre muzica și personalitatea lui Charles Mingus, care atunci tocmai murise și pentru care albumul este un omagiu, așa cum Mingus însuși (un compozitor și creator de jazz de excepție) o făcuse aducând un omagiu saxofonistului Lester Young (poreclit Pork Pie Hat pentru pălăria lui comică), așa că pe album o avem pe Joni Mitchell cântând pentru Mingus pe piesa lui Mingus dedicată lui Lester Young… și tot atâtea sertare de frumusețe sonoră.

Lester Young (Pork Pie Hat)

Este o bijuterie, un album perfect din toate punctele de vedere: muzical, grafic (cu toate acuarelele lui Joni Mitchell inserate între poeme), liric și conceptual. Este de fapt unul din acele albume-concept ale anilor 1970-1980 care, dincolo de tot ce conțineau, erau și obiecte frumoase în sine. Pătratul acela de carton tare, lucios, cu multe pagini somptuoase înăuntru și felurite despărțituri, totul oferind o plăcere pe care nicio cutie de CD n-a putut să o dea vreodată, ca să nu mai vorbim de muzica aplatizată astăzi în computere.

Albumul m-a fascinat atât de mult prin eleganța simplă a pieselor, încăt am mers atunci mai departe și am căutat autobiografia lui Mingus: “Beneath the Underdog”

Așa am descoperit că versurile lui Joni Mitchell din albumul ei pentru Mingus sunt luate din cartea acestuia și că de aceea cântă ea despre un underdog (care e Mingus însuși) în piesa Goodbye Pork Pie Hat.

Textul autobiografiei lui Mingus e violent, pornografic, rezumă o viață de desfrâu care în epoca noastră din ce în ce mai prudă a izolării și revenirii religiei începe să pară a ficțiune dureroasă.

Acolo am citit și despre căutările religioase ale lui Mingus, de acolo vin acele mantre cântate de Joni Mitchell: He is Three și: God must be a Boogie Man.

Cum singura prezență sonoră a lui Mingus pe disc e dată doar de niște foarte scurte fraze extrase din conversații înregistrate, așa am aflat și de ce vorbea el cu atâta naivitate despre hinduism și Vedanta Society la care pretindea că aderase.

Iar partea muzicală este absolut magică, de o eleganță și o simplitate foarte rar atinse. Chitara lui Joni Mitchell are ceva sec și înspăimântător în același timp în piesa The Wolf That Lives in Lindsey.

Apoi sunt acolo toți marii muzicieni de jazz și rock progresiv ai vremii, John McLaughlin, Jan Hammer, Stanley Clarke, Jaco Pastorius, Wayne Shorter, Herbie Hancock… toți cei care făcuseră istorie sonoră împreună cu Miles Davis, formând apoi Weather Report.

Am căutat după aceea să ascult tot, absolut tot ce există înregistrat de la Mingus, ba chiar i-am completat personalitatea prin filmul acesta halucinant, la rândul lui o bijuterie de documentar, care mi-a marcat mie stilul, atunci când am început să fac documentare precum Howling for God sau Cabală la Kabul.

Întotdeauna am căutat să am un personaj real cum este Mingus aici, în noaptea aceea din 1968 când e dat afară din apartament și trebuie să se mute, iar echipa de turnaj stă cu el să îi definească personalitatea prin acest act existențial major care e mutatul. Un film perfect, din care am învățat enorm despre imagine și cadraj și montaj, și care însoțește un disc perfect.

Ceea ce a făcut Joni Mitchell pentru Mingus, după moartea lui, giuvaerul ăsta de disc-obiect-concept este o dovadă de amor din cele care nu se pot simula. Am vrea noi să ne aducă cineva un asemenea omagiu după ce murim, oricât de grațios am face-o.

Cum cânta tot Joni Mitchel: “I could drink a case of you and still be on my feet.”

Charles Mingus performing live at the Five Spot Cafe, NYC, 1958.

Photo: Dennis Stock