Începusem, profitând de izolare, o introducere în lingvistică pentru vorbitorii de română (LINK aici).
Ea e deocamdată schematică, wittgensteiniană, și orice sugestie pentru a o face mai limpede va fi binevenită. Aici am să trec doar în revistă câteva din miturile iritante despre limbi, pentru că, nu-i așa? toată are o părere când vine vorba despre lingvistică, majoritatea nepricepând că e o știință reală, balizată sold de două secole și care nu ține seama de părerile lor. Și cp lingvistica nu este un sport al minții, nu este învățarea a cât mai multor limbi, ci înțelegerea mecanismelor vorbirii și a acelei deep structure, concept care a fost contribuția lui Chomsky.
Iată, ca punct de plecare, miturile discutate azi:
-
Limba nu e influențată de geografie
-
Nu există limbi perfecționate și limbi înapoiate. Nu există limbi mai “complicate” decât altele
-
Nu există trăsături unice
-
Nu există nimic logic, natural sau firesc în concatenarea elementelor unei fraze. Nu există “normalitate” în gramatică
-
Nu e adevărat că limbile cu verbul la urmă sunt absurde și că oamenii care le vorbesc gândesc mai lent
Acum, cele 10 limbi cele mai vorbite pe planetă sunt:
Chineza, engleza, hindi, spaniola, araba, indoneziana/malaeziana, rusa, bengali, portugheza, franceza.
4,7 miliarde din cei 7,7 de oameni vorbesc aceste 10 limbi.
Dacă lăsăm deoparte chineza, araba și indoneziana, care aparțin, fiecare, unei familii lingvistice diferite, 7 limbi din cele 10 cele mai vorbite de pe planetă sunt indo-europene (IE), înrudite între ele, formând o singură familie de limbi. Dar tot indo-europene sunt și cele două mari limbi care au dominat Asia vreme de mai bine de două milenii: sanscrita (dispărută ca limbă vie, ca și latina) și persana (numită azi farsi). Ba chiar, dintre cele 7 limbi indo-europene care domină planeta trei sunt limbi romane, neo-latine (spaniola, portugheza și franceza), iar două descind în linie mai mult sau mai puțin directă din sanscrită (hindi și bengali). Lor li se adaugă o limbă germanică cu vocabularul masiv franțuzit și latinizat (engleza) și o limbă slavă (rusa).
Este de înțeles, așadar, că structura, tipologia și funcționarea limbilor indo-europene au ajuns să ni se pară firești, naturale, ca un fel de prototip universal. Era la fel de previzibil ca atunci când se va căuta născocirea unei limbi artificiale (ex.: esperanto), tipologia ei avea să fie calchiată pe cea a limbilor IE, inclusiv cu un articol hotărât unic: la. De pildă, în esperanto spunem: la libro, calchiind francezul le livre, cartea.
De aceea, pentru a putea face un pas în lingvistică, trebuie înțeles acest fapt: că importanța nemăsurată a limbilor indo-europene în istoria planetei, din Antichitate încoace, și felul în care ele s-au răspândit pe toate continentele din mica Europă (care nu e decât o prelungire a Asiei) ascunde realitatea lingvistică a planetei și deformează perspectiva. Lingvistica nu se preocupă de numărul vorbitorilor. Pentru el o limbă este evoluția intercomunicării umane într-un grup anume, supusă accidentelor și evoluțiilor imprevizibile. Pentru lingvist, engleza nu este mai importantă decât limba xavante vorbită de un trib din Amazonia, sau limba arci, vorbită într-un singur sat în Daghestan. Doar accidentul istoric și poziția sa geografică au permis englezei o asemenea răspândire. Celelalte două pomenite, xavante în Amazonia și arci în vârful Caucazului, nu au putut beneficia de o asemenea expansiune. Ele nu sunt însă mai puțin importante pentru lingvist, pentru că reprezintă un mecanism de comunicare în grup la fel de funcțional (și mult mai complicat, în realitate) decât engleza.
1. Limba nu e influențată de geografie
Limba nu e influențată de geografie. Este un pur produs al interacțiunii sociale și al evoluțiilor si accidentelor culturale si politice și se învață din naștere, fără efort conștient, în cadrul grupului. Trebuie așadar să opunem un refuz total ideii foarte populare că anumite transformări au loc în limbă “pentru că”…
Nu există “pentru că”… Cineva a încercat odată încerca să mă convingă că olandeza a căpătat acel sunet uvular continuu, notat fonetic ğ și identic cu gamma grecesc de azi Ɣ, sau cu jota spaniol pronunțat sonor, pentru că în Olanda bate tot timpul un vânt foarte puternic și olandezii sunt obligați să pronunțe tare și hârâit, ca să se facă auziți.
— La fel și arabii, mi-a zis persoana, căci sunetul există și în arabă. Și la ei e vânt în deșert.
— Dar grecii? am întrebat.
— Și la greci e vânt, mi-a răspuns după o pauză.
Ideea e atât de fantastic de stupidă, încât simt că îmi taie respirația. De parcă oamenii ăia ar vorbi numai cu gura în vânt… dar femeile lor? Dar copiii, de ce ghâghâie și ei la fel?
In realitate, nu există nicio explicație și nicio justificare conștientă a modificărilor fonetice ale unei limbi. Ele au loc insensibil și inconștient. Uneori moda, sau influența unei capitale poate aduce o nuanță noua, o pronuntie diferita, din afectare sau imitatie.
A crede ca vântul modifică o pronunție sau un accent e la fel de tâmpit ca și cum am spune că tibetanii au o limbă monosilabică pentru că trăiesc la mii de metri altitudine și trebuie să pronunțe cuvinte scurte… dar vecinii lor la sud și vest, care vorbesc limbi total neînrudite cu tibetana, cei din Nepal sau vorbitorii de burushaski din nordul Pakistanului de azi, trăiesc la aceeași altitudine, dar vorbesc limbi cu cuvinte la fel de kilometrice ca germana. Tibetanii in schimb vorbesc limbi la fel de monosilabice ca si chinezii, vietnamezii si tailandezii din mlaștini și de pe malul mării… E vorba de influențe areale. Mode și influențe reciproce intre popoare care vorbesc limbi diferite, dar își modifică pronunția și vocabularul sub influența vecinilor, așa cum s-a întâmplat in Balcani sau Caucaz.
Nu există nicio explicație prin climat pentru ce în franceză un C- latinesc la inițială a devenit Ș- : char, chien, champ etc, acolo unde celelalte limbi romane au păstrat car, cane, sau campo.
Indiferent ce modificare intervine intr-o limbă, ea nu poate avea decât explicații culturale, iar nu fiziologice sau venite de la climat. Sutele (da, literalmente sutele) de limbi ale Africii tropicale prezintă cele mai diverse tipologii lingvistice și fonetice imaginabile, deși toți buzații au trăit acolo vreme de milenii în aceleași colibe înecate jumătate de an sub ploi torențiale… dar diversitatea intre limbile a două sate tropicale separate de un pârâu cu crocodili poate fi la cel de mare ca cea dintre română și arabă. Invers, acolo unde s-au răspândit bine organizații vorbitori de limbi bantu, aceștia și-au impus dialectele similare în toată Africa centrală și australă, de la fluviul Congo pînă în Africa de sud.
2. Nu există limbi perfecționate și limbi înapoiate. Nu există limbi mai “complicate” decât altele
Că limbile moderne nu sunt mai perfecționate decât cele din vechime sau decât cele ale indienilor amazonieni care umblă goi prin ce a mai rămas din junglă ne-a arătat-o pe deplin Chomsky, cu teoria lui, amplu demonstrată, a acelei deep structure, structura înnăscută a comunicării lingvistice care nu ține seama de aspectele externe ale gramaticii, mai mult sau mai puțin baroce. Dar cum rămâne cu limbile “complicate”?
Ei bine, nu există limbă “complicată” în sine, ci întotdeauna o limbă e “complicată” pentru vorbitorii altor limbi cu o tipologie diferită. Un vorbitor de arabă, de pildă, va găsi româna infinit mai complicată decât ebraica, o altă limbă semită, care funcționează exact după tipologia arabei. (cf. Appendix: Teoria Johanei Nichols)
3. Nu există trăsături unice
Orice altă trăsătură a unei limbi date se regăsește în alte limbi.
Astfel, e deseori prezentat ca o mare minune faptul că în română articolul hotărât e post-pus, vine la urmă. Dar la fel este și în alte limbi balcanice cu care româna a fost istoric în contact: albaneza, bulgara și macedoneana. Este limpede că avem aici o trăsătură areală, ceva împărtășit de mai multe limbi care s-au influențat reciproc fără a proveni din aceeași sub-familie lingvistică (româna, albaneza și bulgara reprezintă trei sub-familii IE diferite, dar toate trei au exact același meanism al articolului hotărât la urmă).
Dar la fel este și în toate limbile germanice de nord, cele scandinave. De pildă, acolo unde în olandeză avem : het huis (casa), substantiv neutru cu articolul pentru neutru het (h- nu se pronunță, e pur grafic) ; în suedeză în schimb articolul e la urmă, așa că avem: huset = casa. La început în olandeză: het huis – la final în suedeză : hus-et.
La fel, în cadrul limbilor semite, acolo unde araba și ebraica au un articol inițial, aramaica și etiopiana au articolul la urmă
Tot așa, limbi neînrudite și extrem de îndepărtate una de alta, precum armeana și basca, pun articolul hotărât la urmă.
Nu e cu nimic mai logic a pune articolul la urmă. Nimic nu indică vreo raționalitate a articolului la început sau la urmă, sunt pure accidente lingvistice. Dacă ne amintim că articolul hotărât provine dintr-un demonstrativ, de pildă latinescul ille, acela, atunci știm, evident, că în latină era absolut irelevant dacă se spunea ille homo sau homo ille: omul acela = acel om. E lesne de reconstituit cum în limbile romane occidentale ille homo a dat : it. l’uomo, fr. l’homme, pe când în latina răsăriteană : homo ille > omul. Nici una nu e mai logică decât calaltă și sunt pure accidente în erodarea sistemului gramatical al latinei.
4. Nu există nimic logic, natural sau firesc în concatenarea elementelor unei fraze. Nu există “normalitate” în gramatică
Continuarea concluziei de mai sus. Nu există nimic firesc într-o anumită structură gramaticală. Cuvintele-frază ale limbilor amazoniene nu sunt cu nimic mai ilogice decât gramatica noastră analitică în care cuvintele au flexiune internă și verbele – terminații personale.
Iată aici niște amuzante și instructive date despre limba navajo din SUA de azi și limba burushaskidin nordul Pakistanului:
Din punctul nostru de vedere, nu poate exista ceva mai exotic decât ce se poate citi în textul din linkul de mai sus. Pentru ei, însă, limbile noastre indo-europene sunt ciudate.
Nu există așadar nimic firesc în a avea un articol hotărât și nici în poziția lui. Majoritatea limbilor de pe planetă nu au un articol. La fel, nu există nimic firesc în existența genurilor gramaticale. Majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc genuri gramaticale, nu-și imaginează ce sunt ele și nu le văd sensul.
Tot așa, nu există nimic fiesc în terminațiile personale ale verbelor. Limbile asiatice cele mai diverse (și neînrudite între ele) cum sunt chineza, japoneza, coreeana, vietnameza etc. (total neînrudite între ele) nu au terminații personale ale verbelor. Nu au, desigur, nici genuri gramaticale și nici articol hotărât.
Ba chiar, nu au nici forme de plural. Nici chineza și nici japoneza nu marchează pluralul. Ele funcționează doar prin adăugarea numeralului, cum spunem și în limbile IE, de pildă: a six-pack of beer. În germană: zehn Mann. În rusă: Десять человек.
5. Limbile cu verbul la urmă nu sunt absurde și oamenii care le vorbesc nu gândesc mai lent
La fel, am spus, nu există nimic firesc în terminațiile personale ale verbului și nici în poziția verbului. Poziția verbului în frază nu are nimic necesar sau natural. Limbile moderne IE au în general structura subiect-verb (predicat) – obiect. Germana are însă verbul la urmă și multe teorii stupide circulă despre cum germanii așteaptă sfârșitul frazei ca să înțeleagă despre ce e vorba.
Teoria e la fel de imbecilă ca atunci când ai spune că limbile care au verbul la începutul frazei (irlandeza sau araba) îi fac pe vorbitori să aștepte sfârșitul frazei pentru a înțelege cine face acțiunea, suboectul. În realitate, în toate limbile fraza e înțeleasă ca un tot, instantaneu, iar comunicarea se face difuz și în bloc prin toată structura frazei deodată. Ca să nu mai vorbim de faptul că limbile IE aveau inițial cu toatele verbul la urmă: și latina, și sanscrita, dar și limbile iraniene de azi, precum farsi sau paștuna, de pildă.
Acum, pentru a încheia, în capitolul următor cred că ar trebui să spun ceva despre cum în mod aparent paradoxal Europa are astăzi limbile cele mai arhaice (limbile baltice sau slovena, de pildă) și cum în realitate toate limbile sunt accidente evoluționare în perpetuă schimbare, până când vine un text sacru care fondează o religie, sau o putere centralizatoare ca să le fixeze definitiv și să le dea aparența solidității eterne, fără dialecte.
“Ce este o limbă?” Răspunsul clasic al unui lingvist (Max Weinreich, care a rămas in istorie doar pentru asta, este că o limbă nu e altceva decat “un dialect cu armată și steag național”… subînțelegând că orice dialect ar fi putut avea șansa de a deveni limbă oficială.
APPENDIX
Teoria Johannei Nichols
Johanna Nichols, una din cele mai mari lingviste contemporane, așadar, care se bazează pe lucrările rusului Klimov, a scris Linguistic Diversity in Space And Time, una din cele mai originale summe lingvistice de la progresele structuralistilor si de la Chomsky încoace. Singurul alt studiu global de o asemenea importanță in ultimele decenii a fost Limba Indoeuropeană si Indoeuropenii a lui Gamkrelidze și Ivanov, la rândul lor influentati de Klimov, deși fără sa o spună explicit.
Johanna Nichols aduce o teorie lingvistica globală, o interpretare a diversitatii lingvistice la scara planetara bazată pe teoria populatiilor si pe studiile areale; pe ideea (dovedita) ca diversitatea lingvistica e norma si ca diversitatea se combina istoric cu influentele areale (ducând sistematic, in anumite regiuni unde condițiile se preteaza, la fenomenul de Sprachbund, de apropieri structurale între limbi diferite genetic si tipologic).
Gradul de dificultate (complexity) al unei limbi date (dificultate absolută pentru un marțian care ar studia fără cunoștințe prealabile limbile pământului punând pe același plan franceza colocvială cu graiul ultimilor arawak) este suma valorilor absolute ale unui algoritm foarte complex care implică, printre multe altele, complexitatea morfologică si morfosintactică(adică, de pildă, daca o limba e “head-” sau “dependent marking” in cadrul frazei). Trasături tipologice precum ergativitatea nu sînt luate in seamă, pentru că se considera din start (e logic, e una din premise) ca ergativitatea nu e mai “complicată” decat construcția de tip acuzativ doar pentru ca europenii o găsesc exotică… Pentru amerindieni, basci sau caucazieni e invers, deci valoarea ei clasificatorie e zero.
Cum de asemenea fonetica este exclusă din clasificare, se ajunge la aparenta ciudatenie prin care o limba tonala precum chineza e clasată 2 (nu exista 1), iar sumeriana 15. Cu un asemenea algoritm, înțelegerea totala a gramaticii nu e necesară, e vorba mai mult de o metoda statistica.
Limbile izolate, tocmai, au un grad de complexitate coborât, iar după cele mai recente teorii si concluzii, sumeriana e o limba tipologic aglutinata, nu izolanta, iar limbile aglutinate tind sa ofere un ridicat grad de complexitate.
Si, da, exista ergativitate pură. Limbile caucaziene de nord-est (cecena si cele din Daghetan precum avara), ca si georgiana literară sînt de tip ergativ pur, fără niciun split. La fel e si tibetana clasica, din puținul pe care îl cunosc.
15 Responses to Glotta II: câteva mituri urbane despre limbă
Limbile kurde sunt și ele ergative?
Nu, deloc. Kurda e o limbă iraniană, apropiată de farsi. Limbile indo-europene nu cunosc ergativul.
Merci pentru răspuns! Știam de apartenența limbii kurde la ramura indo-iraniană, dar citisem cu ceva timp în urmă un articol al unei lingviste despre split-ergativity în anumite dialecte kurde (de pildă, sorani), de aici și întrebarea mea. Tot acolo, am citit și că o altă limbă din ramura iraniană, Yaghnobi (care se pare că ar fi derivată din sogdiană și e vorbită în Tadjikistan), ar avea split-ergativity. De asemenea, din puținele mele cunoștințe de persană știam că evoluția persanei vechi în pahlavi a fost marcată și de apariția unei ergativități care s-a pierdut apoi în farsi.
Felicitări pentru acuratețe și meticulozitate, mărturisesc că nu mă așteptam. Așa este, ba chiar și paștuna prezintă aceleași trăsături de ergativitate, însă doar la timpii trecuți, niciodată la prezent (ceea ce e cazul și în limbile menționate de dumneavoastră). Aceasta este, într-adevăr, o trăsătură indo-iraniană arhaică. Și sanscrita prezenta la trecut forme de ergativitate în care obiectul frazei este la nominativ (iar nu la acuzativ), iar subiectul logic este la cazul dativ. De altfel, una din impotezele mele, despre care încă trebuie să scriu, este că nominativul indo-european, atât de sistematic și solid marcat prin -s (aclo unde majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc un nominativ) este de fapt un vechi ergativ.
Și eu vă mulțumesc pentru răbdare și completări. Nu știam că și sanscrita avea forme de ergativitate. Din păcate, în afară de câteva noțiuni generale, nu sunt familiarizat cu sanscrita. Începusem în perioada masteratului studiul sanscritei, dar am abandonat după un semestru (profesoara ne seda mai mult decât ne preda). Într-adevăr, în limbile menționate de mine vorbim de ergativitate la timpii trecuți, iar din câte am putut să îmi dau seama această apariție a ergativității în pahlavi are cumva de-a face cu dispariția aoristului din persana veche, unele nuanțe aoriste trecând la forma de participiu. De altfel, doar participiul trecut din pahlavi presupune ergativitatea.
Exact. Procesul s-a petrecut într-omanieră identică în sanscrită, ceea ce înseamnă că era un mecanism comun indo-iranieniei, iar urmele sunt încă vii și funcționale astăzi în paștună. De altfel separarea branșelor est-vest ale limbilor iraniene urcă până acum două milenii și jumătate, căci paștuna, cum a arătat-o deja in sec. XIX Darmesteter, este coborâtoare în linie dreaptă din limba folosită în Avesta si celelalte texte zoroastriene, pe când persana farsi desinde din limba inscripțiilor lui Darius. Dar separarea între ele era deja atunci la fel de mare ca între ele pe de o parte, sanscrita pe de alta.
Nu imi este clar un lucru. Cum apar totusi influențele areale intre limbi neinrudite? Dupa cat timp de la primul contact intre populatii?
” Ba chiar, nu au nici forme de plural. Nici chineza și nici japoneza nu marchează pluralul. Ele funcționează doar prin adăugarea numeralului, cum spunem și în limbile IE, de pildă: a six-pack of beer. În germană: zehn Mann. În rusă: Десять человек. ”
In Anglia aud prea des o neconcordanta de plural care ma deranjeaza: 6 pound si nu poundS, 10 foot ( aici e un substantiv cu forma neregulata de plural, dar totusi 10 feet? ).
Am eu o problema sau vorbesc ei gresit, fiind vorbitori nativi, permitandu-si?
Vă exprimați greșit: faptul că fonetismul nu este influențat de climă nu înseamnă că limba nu ar fi influențată de geografie. Lexicul este influențat și de climă, și de relief, și de orice alte aspecte geografice (de exemplu, eschimoșii au cuvinte pentru circa 60 de categorii diferite de zăpadă). Iar îndepărtarea geografică între populații conduce la formarea de graiuri, dialecte, limbi, sau chiar familii de limbi diferite.
Mai citiți o dată. 1. E vorba de fonetică, nu de lexic. 2. Lexicul depinde de condițiile socio=economice, e schimbător si e total irelevamt în definirea unei limbi. 2. Povestea cu zăpada eschimoșlor e o legendă. Si oricum n-ar avea legătură cu tipologia limbii.
Am mai citit o dată, scrie „Limba nu e influențată de geografie” – este o afirmație falsă. Sigur, dumneavoastră vorbeați de fonetică, de la început am înțeles acest lucru, și exact de asta v-am și atenționat, fiindcă afirmația din acel titlu ar trebui să vizeze fonetica, nu limba în întregime. Limba conține și lexicul, oricât de irelevant ar fi acesta pentru definirea ei, iar lexicul este influențat de geografie, ceea ce conduce logic la concluzia că limba este influențată de geografie. OK, fie fals exemplul cu zăpada – aveți multe altele, în orice limbă. Dacă românii nu au avut de-a face cu furtuni teribile, au împrumutat cuvintele respective din limbile populațiilor care aveau sistematic așa ceva: tornadă, uragan, ciclon, taifun – logic, aceasta este o influență a geografiei asupra lexicului, și implicit asupra limbii.
Exprimarea d-voastră este pe dos. Spuneți „Iată, …, miturile discutate azi: 1. Limba nu e influențată de geografie; etc.“, de unde reiese că lipsa influențării geografice a limbii este un mit însă d-voastră argumentați exact opusul. Așadar ceea ce vreți să spuneți de fapt este „Iată, …, miturile discutate azi: 1. Limba ESTE influențată de geografie; 2. EXISTĂ limbi perfecționate și limbi înapoiate. EXISTĂ limbi mai «complicate» decât altele; etc.“
Aș mai adăuga că deși în limba japoneză pluralul este omis în mod normal, există totuși un sufix de plural „tachi/ たち/ 達“, pronunțat „ta-ci“, pentru pronume și substantive, și forme de plural construite prin dublarea substantivului: „yamayama“ (munți), „hitobito” (oameni) etc.
Acestea fiind spuse, fu o lectură plăcută 🙂
Mulțumesc. Pronumele sunt o categorie gramaticală și semantică și morfologică aparte și au, evident, plural in toate limbile planetei, altminteri comunicare nu are fi posibilă dacă ego nu ar fi diferit de nos. Iar dedublarea nu e obligatorie. Mecanismul morfologic al pluralului este inexistent, cum zic. Dedublarea nu e un mecanism gramatical, ci semantic.
citat: „Dar tot indo-europene sunt și cele două mari limbi care au dominat Asia vreme de mai bine de două milenii: sanscrita (dispărută ca limbă vie, ca și latina) și persana (numită azi farsi)”.
Limba sanscrită nu a „dispărut ca limbă vie”, ea continuă să fie vorbită, de un număr de aproximativ 2150 de vorbitori nativi, de 200.000 vorbitori non nativi. In plus, ea este folosită de către preoții indieni, adică brahmanii, la oficierea slujbelor religioase, dar și de către populația indiană, atunci când rostesc rugăciuni (puja) deoarece acestea sunt scrise în limba sacră a Indiei. Se fac eforturi deosebite de către guvernul indian (si nu numai) de a-i readuce importanța în societate, existând chiar un post de radio în limba sanscrită (https://divyavani.org/), fără a mai spune că aceasta a fost introdusă ca studiu, în sistemul educațional britanic, pe motiv că această limbă dezvoltă atât gândirea logică, cât și unele abilități de scriere și de vorbire, utile în studierea unei limbi străine. O simplă căutare pe google și veti găsi școala britanică care a implementat această limbă în portofoliul său educațional. Surprinzător, un profesor român de la Facultatea de drept din Tg-Mureș, vorbește despre oportunitatea și importanța studierii sale în relații internaționale (https://www.youtube.com/watch?v=JqHVTL3cSMg).
Referitor la limba latină: da, ea este o limbă „moartă”, ținută „în viață artificial” de către sistemul educațional. Și fără să ne mai codim limba sanscrită este limba-sursă pentru limbile care aparțin familiei indo-europene. Susținând teoria lui William Jones, afirm că este nevoie, a se studia triunghiul lingvistic, adică sanscrită-greacă-latină, pentru a înțelege ceea ce înseamnă indo-europeana.
Aceste opinie este a unui cunoscător care a studiat limba hindi si cultura indiană
Cunoscătorul nu cunoaște. Sanscrita nu este sursa limbilor indo-europene, ci doar una din ele, cum e și albaneza. Si e o limbă moartă de mai bine de două milenii, cu mult inainte de moartea latinei.