Lecția 1. Plicticoasa flexiune: conjugări și declinări

  1. Majoritatea limbilor de astăzi sunt rămășițele erodate ale unor (unei) limbi mai vechi, în care procesul erodării nu mai este vizibil, iar formele moderne ale conjugărilor și declinărilor au devenit aberante și neregulate. Mai degrabă decât a le învăța pe de rost, fără logică, este mai ușor și mai profitabil să aplicăm o grilă coerentă, prin care, cunoscând modelul inițial, punctul de plecare, înțelegem formele de astăzi, care deodată nu mai sunt aberante și arbitrare, ci își revelează logica istorică și regularitatea.

2. Schimbările fonetice într-o limbă declanșează schimbări morfologice, în structura cuvintelor. Schimbările fonetice sunt însă la origine matematice, automate și nu cunosc excepție. De pildă, orice D- inițial latin înainte de -i sau -e a dat Z- în română. Ex.: deus > zeu; decem > zece; dicere; zicere (infinitivul lung, devenit substantiv, al lui a zice). De aceea știm automat că a decima nu poate fi decât un împrumut recent și savant, pentru că decem (10) a dat: zece în română, iar de acolo avem: a zeciui, zeciuială. Decimare nu putea fi, așadar, moștenit din latină, chiar necunoscându-i originea savantă recentă, căci ar fi trebuit să avem: zecimare.

Iată o altă regulă fonetică precisă, pe care vorbitorul nu o simte: în română (ca și în portugheză sau catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călare, mamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuță.

A neaccentuat devine așadar automat Ă. De aceea, verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. Dacă era vechi, ar fi fost a scăndà. De pildă, camara (sau grecescul kamara, καμάρα), cu trei silabe terminate în -a și cu accentul pe a doua silabă nu putea da în româna veche decât cămară. A accentuat din silaba a doua rămâne A, celelalte două se închid natural în Ă.

  1. Odată ce am înțeles de ce alunecările și modificările fonetice sunt extrem de regulate, pentru că se produc natural, fără ca vorbitorii să le simtă, să urmărim cum s-a putut eroda o limbă, de pildă reconstruita indo-europeană (IE), pornind de la exemplul a trei limbi: sanscrita, latina și sârba, reprezentând trei familii de limbi IE diferite, atestate la date foarte diferite. Iată conjugarea lui a fi la pers. I-III sg. și III pl.:

sanscrită

I.   asmi

II.  asi

III.  asti

III pl. santi

latină

I. sum

II. es

III est

III. pl. sunt

sârbă

I. sam

II. si

III. je(ste)

III. pl. su

Acum totul devine limpede și simetric: pe rădăcina *as- s-au adăugat terminațiile personale: – mi, -si, ti, etc. -anti.

Remarcă de îndată o mai mare regularitate în sanscrită, unde de la rădăcina *as- (a fi) avem:

As-mi, as-si, as-ti – (a)s-anti

În sanscrită, asmi e cât se poate de previzibil, assi s-a simplificat fonetic în asi, însă putem avea certitudinea că multă vreme s-a pronunțat un -ss- apăsat acolo, iar la pers. III plural a- inițial a căzut în pronunția obișnuită, dând: santi (cf. latină: sunt).

În limbile slave și în latină rădăcina *as-, a fi, era pronunțată *es- (de unde derivatul: essentia), așa că avem în slava veche din care a ieșit sârba:

  1. esmi (sanscr. asmi)
  2. esi (sanscr. asi)
  3. esti (sanscr. asti)

3, pl. sonti (sanscr. santi)

E-ul inițial a căzut în slava modernă, cu excepția pers. III sg., esti, așa că avem în sârbă:

I. sam

II. si

III. je(ste)

III. pl. su

Esmi a dat sam în sârbă, ja sam (lat. ego sum), pentru că e- inițial căzând, grupul -sm- avea nevoie de o vocală scurtă între consoane pentru a putea fi pronunțat: ja sam.

Exact la fel se explică și latinescul (ego) sum. E foarte probabil că în latina arhaică se pronunța scurt, mai degrabă ca un săm, iar grafia cu U a fost aleasă prin convenție pentru că nu se putea scrie altfel acea vocală scurtă. La fel de bine ar fi putut latinii începuturilor Romei să scrie sam, ca în sârbă.

Persoana a doua latină (tu) es chiar e regăsită scrisă pe câteva inscripții arhaice ess. Forma aceasta s-a simplificat în toate limbile IE: asi în sanscrită, si în sârbă. Formele latine nu au însă acel -i scurt final, așa că pers. III est corespunde lui asti și sunt lui santi.

Astfel prezentate în paralel cele trei limbi, punându-le pe picior de egalitate, deși ele reprezintă stadii istorice diferite ale limbilor IE, vedem bine apropierile structurale și tipologice, așa încât înțelegem deodată că formele acelea nu sunt arbitrare, proprii fiecărei limbi, ci provin dintr-un trunchi comun, așa cum, continuând erodarea, limbile romane de azi (portugheza, româna, catalana, sarda, pentru a le da pe cele mai marginale) urcă de fapt până la latină, care la rândul ei era erodată, mult mai mult decât sanscrita, cea atestată în Veda prin forme cu multe secole mai vechi decât cele mai vechi inscripții latine.

Asta nu dă un titlu de glorie sanscritei și nu diminuează importanța sârbei, ci se datorează strict accidentului istoric. Dacă am fi avut atestări proto-italice mai vechi cu jumătate de mileniu, sau forme slave mai vechi cu două milenii, am fi regăsit un stadiu al limbii similar cu cel al sanscritei.

Iată, câteva elemente pentru a înțelege claritatea metodei și de ce lingvistica nu este un sport mental de învățare pe deasupra a unor forme disparate și absurde, ci mai degrabă un puzzle a cărui cheie, odată găsită, revelează eleganța armonioasă a ansamblului. Iar pe deasupra îți oferă o amețitoare perspectivă istorică asupra evoluției limbajului care curge prin noi.