Make (t)rap boring again… Abi Talent e boring, da, la prima vedere și audiție, însă e autentic. Evident, nu se aștepta nici el la asemenea succes.
La cererea lui Dez Jazzadezz, minunata Girafă, m-am uitat și am ascultat și iar m-am uitat și am ascultat clipul țiganului adolescent Abi, „regele pă România”, 24 de milioane de vizualizări pă clipu ăsta:
Și deodată auzim acolo înspăimântătoarele versuri de natură teologală:
“Zdreanțo zici că ești Isus,
Zdreanțo ești bătută-n cui,
Însă tata e Satana,
Iar eu sunt copilu’ lui”
Sigur că poți să-l dușmănești instinctiv, „țigan din Buzău cu opt clase” care cântă (chit că o face la gradul doi) despre Rolex și „papuci Gucci”. Ba cică mai e și gay, vezi toată disputa cu Alex Velea, deși aici el pare a se referi mai degrabă la o fată, acolo unde găsește echivalentul “zdreanță” pentru “bitch”. Avem aici, evident, alt tip de Zdreanță cu ochii de faianță.
Are însă o “persona”, în sensul teatrului hieratic, asumată din start, pe care și-o impune calm.
Muzical el este nul, da. Se inspiră probabil din atâția rapperi marocani sau algerieni, precum Soolking, de pildă. Aici, Soolking cu 43 de milioane de vizualizări (aproape dublu față de Abi, dar piața algeriană e mai mare):
Dar ce trebuie înțeles, pentru a arunca o punte între generații, este că virtuozitatea muzicală e secundară aici.
Ca și în punk, curentul muzical de revoltă al anilor 1970 – 1980 (care începuse de fapt cu mult înainte, cu grupuri precum Velvet Underground, care poate fi considerat proto-punk), repetitivitatea și monotonia ritmică sunt doar țesătura, fundalul sonor, pe care vine să se înscrie recitarea revoltei.
Nu riff-uri de chitară sau solo-uri de pian trebuie căutată în răbufnirea asta abil controlată a românului Abi sau algerianului Soolking, căci oamenii ăștia n-au auzit de Erik Satie, iar Jimi Hendrix pentru ei e muzică clasică. Însă nu avem dreptul să uităm cu câtă violență scria Aldous Huxley, în Do What You Will (1929), despre muzica de jazz, pe care o trata de zoaie și duhoare de putreziciune:
“How is it possible that human emotions intrinsically decent could be so ignobly parodied? I felt like a man who, having asked for wine, is offered a brimming bowl of hog-wash. And not even fresh hog-wash. Rancid hog-wash, decaying hog-wash. For there was a horrible tang of putrefaction in all that music. Those yearnings for Mammy of Mine and My Baby, for Dixie and the Land where Skies are Blue and Dreams come True, for Granny and Tennessee and You – they were all a necrophily…
The Mammy after whom the black young Hebrews and the blond young muffin-faces so retchingly yearned was an ancient Gorgonzola ; the Baby of their tremulously gargled desire was a leg of mutton after a month in warm storage ; Granny had been dead for weeks ; and as for Dixie and Tennessee and Dream Land – they were odoriferous with the least artificial of manures.” (Aldous Huxley, în Do What You Will, 1929),
Iată aici ce am scris și despre Lino Golden:
Teologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”
https://cabalinkabul.com/2020/02/14/teologia-panaramelor-lino-golden-vreau-sa-mi-iau-un-panamera/
Iar aici despre Florin Salam :
Revelație: Florin Salam nu știe să danseze
https://cabalinkabul.com/2019/10/28/revelatie-florin-salam-nu-stie-sa-danseze/
Și aici despre manele în general :
Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…
https://cabalinkabul.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/
4 Responses to Abi: „Papuci Gucci” – recitarea revoltei
Totusi, sa nu-l comparam pe Plesu cu Huxley!
:-)))
De acord, până la un punct. Dar nici jazz-ul nu s-a împiedicat de Huxley, cum nici super-originalului punk nu i-a păsat de scorțoșii britanici, cu bețe-n cur, care plesneau de indignare, pe vremea aia și dacă strănutai în autobuz. Cred că, departe de a reprezenta o oarecare regulă, cele două situații sunt, de fapt, mari excepții.
Greu de găsit în anii ’60 un inteletual atât de complet cum era Huxley si care să gândească atât de otb. Și totuși nu i-a plăcut ce a ascultat atunci, in ’29, jazz-ul nu a rezonat deloc cu ce înțelegea Huxley prin muzică. Și a spus că o mizerie mai mare nu poate exista.
Despre punk, ce să mai zic, părea sortit pieirii după primele acorduri ale basistului, nu mai era nevoie de text. Cu toate astea, în 2016, în Godalming fiind (coincidența cu Huxley este colosală!), am văzut și auzit cu ochii si urechile mele pe jurnalista de la BBC care a spus așa, după ce și-a terminat jurnalul de news de la miezul nopții: Acestea au fost știrile orei 24.00. Dar, pentru că mulți dintre telespectatori ne spun că ar trebui să ne încheiem jurnalul de noapte cu “God save the Queen”, am decis să le facem pe plac”.
Si au băgat clipul băieților de la Sex Pistols.
Pentru că am bătut câmpii cam mult, revin la țiganul cu câteva clase, filmat cu un telefon mobil, pe ritmuri de pian de 6-700 de lei pe care face fiică-mea lecții in clasa a IV-a, împreună cu alți câțiva ca el, în timp ce repetă ceva din care nimeni nu înțelege nimic. Evident, junele nici măcar nu înțelege ce i se întâmplă, îi este familiar puțin din ce repetă obsesiv, pentru că lexicul propriu se limitează, cred, la maximum 60-70 de cuvinte.
Așadar, se poate cineva înșela atât de tare în zilele noastre, așa cum au pățit Huxley in anii ’20, respectiv “nobilimea” conservatoare a anilor ’60, încât să parieze că da, va mai ști cineva de abi-tiganul-adolescent-minune peste câteva luni sau la anul?
Ok, faceți cărțile, domnilor, sunt “all in” pe “à la baisse”!
Interesant material pentru citit, amandoua articolul si comentariile.
In opinia mea, cu siguranta exista suficiente date neprelucrate care sunt invariabile peste epoci, curente, tendinte, etc. astfel incat oricine interesat in domeniu si cu putina, sau chiar deloc, intelegere a unei teorii, poate avea o opinie fundamentata cu argumente.
Nefiind intersat in manele, gasesc ca geniul tiganesc lautaresc in imitatie muzicala e poate egalat numai de geniul unguresc de a copia ce e bun de la stapanii din vest, un subiect excelent de mediatie despre noi, romanii, sfartecati de Miorita intr-o parte, de Mesterul Manole in alta, intr-o bizara executie privita cu interes de ailalti europeni. Dar jazz este altceva, cel putin pentru mine, in spectacol direct, puterea improvizatiei, instrumentistii canalizati catre ceea ce au de spus cu ajutorul drogurilor, alcool, tutun, este o experienta extraordinara. Bay Area Oakland are Fox Theater, o bijuterie neomoderna restaurata la sfarsitul secolului trecut, are o serie de spectacole de jazz-isti cu intrumenet originale, 1930 – 1950, nici o electronica in afara de microfoane si difuzoare in aula teatrului, este o experienta unica. Apoi Yoshi’s, in Jack London Square, care in fiecare weekend aduce performeri noi, acuma nu se mai fumeaza, dar in 98 – 2003 pare ca era ca in 1930.
Au meritat paralele pe care le-am lasat pe acolo candva, acum Yoshi a devenit respectabil de cand cu invazia turistica, trebuie rezervatie cu multe luni inainte.
Cat despre Abi, statutul social dat de Gucci, cauata si cantat cu pasiune, mi se pare echivalent cu statutul social al negrului din west Oakland care nu prea stie sa citeasca, dara are un sistem de cantarit jointul si numarat banii, dar are omul Gucci si Armani si Mertan 4×4 de 175 de mii de parai, ca Panamera e pentru ghertoi, crackers cu bani din south Bay, iar hoes, niggas si gangsta roiesc in jurul lui. Acuma, daca est etnic diferit si ai soptit ho si nigga, esti mancat, gandesc ca tigani nostri nu au dezvoltat o constiinta de clasa suficient de puternica si nu au inca agitatori / propagandisti care pot sa dibuiasca prin istorie si sa afle ca Romanaia a fost ultima tara cu sclavi si sa ceara reparatii. Da lasa ca iti amintesc cu palatele si masinile, cum zicea odata Culianu intr-una din nuvelele lui, razbunarea indianului american impotriva omului alb e de lunga durata, uita-te numai la cacerul de plaman si de gat datorat tutunului si cazinourile care ii lasa in izmene poe toti cautatorii de noroc.
In fine, ratacii cam mult pe aratura. Dar misto articolul, iar comentariile e parfum.