Thomas Piketty, Capital et Idéologie, Paris, Le Seuil, septembrie 2019.
În Franța, intelectualii au avut întotdeauna un rang aproape preoțesc, pe care si l-au pierdut doar recent, după dispariția ultimilor pontifi ce au fost Sartre, Foucault, Derrida sau Bourdieu. Intelectualii erau acei clercs (clerici, metaforic) a căror trădare în mari momente a fost amar deplânsă, așa cum am scris când am deplâns și eu la noi trădarea clericului Pleșu și a altora.
După dispariția lui Bourdieu, rămăsese un gol în preoția spiritului, care iată, a fost umplut de specialistul inegalităților, Thomas Piketty. Piketty, da, devenit noul economist și gânditor pop după cartea lui din 2013, Capitalul în sec. XXI, Piketty care, coerent cu sine, a refuzat Legiunea de Onoare în Franța spunând că “nu e treaba guvernelor să decidă cine e onorabil”.
Piketty convinsese și surprinsese pentru că Le capital au XXIe siècle a apărut coerent și convingător de la prima frază. Da: capitalul se acumulează mai rapid decât creșterea economică; da, inegalitatea se adâncește, o vedem zilnic și, în ciuda mitului oficial al meritocrației, e greu de justificat ideologic sărăcia inexorabilă în fața obscenității super-cadrelor care trăiesc din venitul adus de capital.
Piketty propunea și o soluție: un impozit pe capital la nivel mondial… “O utopie utilă”, zicea el. Cartea lui a influențat chiar agenda unor politicieni democrați americani precum Elisabeth Warren. Iată că șase ani mai târziu el vine cu o nouă cărămidă de 1.200 de pagini (am mai sărit niște grafice, recunosc), Capital et idéologie, cu un mesaj și mai radical decât precedenta, Capitalul în sec. XXI, și care va confuziona pe mulți din cei care credeau că referința la Das Kapital e mai mult ludică, un fel de metaforă franțuzească (ajutați în asta și de umorul lui Piketty, care tot spune prin interviuri că nu l-a citit pe Marx, vezi referința în final).
A rezuma Capital et idéologie e lesne, într-atât structura cărții este transparentă și logică. În linii mari, Piketty spune că:
Orice societate umană trebuie să-și justifice inegalitățile: e nevoită să le găsească explicații, fără de care edificiul politic și social s-ar prăbuși.
Fiecare epocă și-a inventat astfel un discurs și ideologii contradictorii care justifică inegalitățile. În societățile contemporane, avem ideologia meritocrației. Înainte, Dumnezeu te dorea sărac. Exista pe vremuri doctrina predestinării, iar clasele sociale aveau o fundație divină. Inegalitatea modernă, în schimb, e numită justă pentru că se presupune că tu ți-ai ales condiția, că ai ales să fii sărac.
Ți se spune că ești sărac din lene sau nepricepere, dar pentru nepricepere tot tu ești vinovat, așa zice doctrina. Ai avut aceleași șanse de a fi bogat și conducător, dar ai ales să rămâi sărac și mediocru, sau mai rău. Nu există exploatare, așadar, ci doar eșec individual.
Această credință în legi imuabile ale meritului și pieței ne ajută să dormim iarna la cald în vreme ce alții mor noaptea înghețați în stradă. Bogații sunt bogați pentru că-s merituoși, în vreme ce săracii n-au meritat și nu merită, însă asta e doar vina lor. In aparență, o asemenea situație ne situează la antipozii vechilor regimuri, unde disparitățile erau arbitrare și despotice. Problemele cu narațiunea meritocratică sunt însă vizibile și evidente doar în perspectivă globală.
Inegalitățile au crescut pe tot globul de la căderea comunismului încoace. A devenit din ce in ce mai greu ca discursul meritocratic să poată fi justificat în numele interesului general. Este doar o tehnică retorică facilă a celor înstăriți pentru a justifica uriașele inegalități.
De aceea, completez eu aici, marile întreprinderi încurajează practica colectivă a oricăror doctrine și tehnici a-politice de concentrare prin care atenția e deturnată de la inegalități, yoga, de pildă, pentru a te împăca cu soarta ta, tehnici pe care le-am descris în textul Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma.
Aici intervine tehnica culpabilizării săracilor. Ei, ni/li se spune, sunt săraci pentru că se complac în sărăcie. Discursul puterii este astfel vicios, pentru că această culpabilizare a săracilor nu exista în regimurile precedente, când inegalitățile erau suportabile prin complementaritatea funcțională a diferitelor grupuri sociale. De aceea, naționalismul și populismul xenofob devin azi refugiul multora, pentru că ele le aduc un substitut de valori, așa cum s-a văzut în două rânduri în sec. XX înainte de cele două războaie mondiale.
Meritocrația este o iluzie, spune el. A fost confiscată de bogați, care o perpetuează în cerc închis, dându-și feciorii la cele mai scumpe universități, cumpărând partide politice și pitindu-și banii în paradisuri fiscale. Piketty demontează în acest uriaș studiu pluridisciplinar (care prezintă și toate regimurile inegalitare în istorie, in special giganții care sunt India și China) toate iluziile actuale, inclusiv “iluzia filantropică și sacralizarea miliardarilor”:
Ideologia meritocratică actuală merge mână în mână cu o glorificare fără limită a antreprenorilor și a miliardarilor. Unii par să considere că Bill Gates, Jeff Bezos și Mark Zuckerberg au inventat computerele, cărțile și prietenii. Ni se pare că oamenii aceștia nu sunt suficient de bogați pe cât merită și că gloata planetară n-o să poată niciodată să le mulțumească suficient pentru binefacerile lor. În apărarea lor ridicăm ziduri între răii oligarhi ruși și prietenoșii antreprenori californieni, făcându-ne că uităm tot ce îi apropie: o foarte favorabilă situație de cvazi-monopol, sisteme legale și fiscale care îi avantajează pe cei mari, însușirea resurselor private și publice (statul îi apără, de pildă) șamd.
/…/
Mai multe elemente explică forța ideologiei actuale. Intervine, ca întotdeauna, spaima de vid. Dacă începem prin a admite că ideea că Bill, Jeff și Mark pot să se mulțumească să posede doar câte un miliard de dolari fiecare (în loc de 300 miliarde cât au toți trei împreună acum) și că ar putea fără îndoială să-și ducă viața în același mod, atunci vine teama că nu vom ști unde să ne oprim.
Piketty propune o “redistribuire”, în termeni radicali inacceptabili pentru mulți. Vorbește despre “justiție educațională” și despre o “proprietate temporară”, proprietate de care să te poți bucura pe durata vieții tale, evitând acumularea pentru urmași.
Și, da, propune o taxă de 90% pe miliardari. Dacă miliardarii ar fi taxați cu 90%, o țară de dimensiunile Franței ar putea oferi oricărui tânăr care se lansează în viață un fond de 120.000 euro.
Unele din ideile și propunerile lui sunt anatemă, ca acolo unde spune că ar trebui să renunțăm la obsesia cu “sacralizarea proprietății”. De aici vine însă și sprijinul politic crescând pentru “redistribuire”, inclusiv în mediile democratice și intelectuale din SUA.
Bonus:
— New Republic: “Can you talk a little bit about the effect of Marx on your thinking and how you came to start reading him?”
— Thomas Piketty: “Marx?”
— New Republic: “Yeah.”
— Thomas Piketty: “I never managed really to read Marx. I mean I don’t know if you’ve tried to read it. Have you tried? Das Kapital, I think, is very difficult to read.”
(Thomas Piketty, interviu în New Republic, 4 mai, 2014 )
Cf. și:
Capitalismul zen – îndobitocirea prin karma
6 Responses to Piketty, redistribuirea, iluzia filantropică și sacralizarea miliardarilor
Din cîte am citit, termenul de ”meritocrație” avea la origine o conotație satirică și negativă. Se pare că inventatorul termenului a prevăzut situația pe care o deplînge (pe drept) Piketty. https://www.theguardian.com/news/2018/oct/19/the-myth-of-meritocracy-who-really-gets-what-they-deserve
[…] Restul cronicii despre ultima carte a lui Piketty poate fi citit aici. […]
[…] Doctrina lor robotică nu ia în seamă tendința negustorului și a antreprenorului privat de a te fura, eventual de a te otrăvi și de a forma, în absența controlului statului, un cartel împreună cu alții ca el, prin care, în loc să concureze cum spune doctrina, ei te vor fura și mai bine, în grup (cf. ultima carte a lui Thomas Piketty). […]
O topica interesanta.
Deci, un individ destept, care are educatie inalta, petrecand aproape 25 de ani in scoala, realizeaza urmatoarele:
– ca jocul de-a invatatorul, cel mai vechi din lume, a si mai bun cand esti adult, sa le zici altora ce sa faca
– e mult mai ieftin cand altcineva plateste pentru tine
– toti astialalti care nu au muncit asa de greu ca si tine, dar care au avut inteligenta nativa, ambitie si au mai multi bani nu ii merita
Cum Dumnezeu se redescopera falimentarul egalitarian in diverse epoci, este de neinteles pentru mine, creative recombination pare sa fie un principiu fundamental anthropological.
Cat despre semi analfabetii nascuti in privilegiu care polueaza mediul academic si journalistic in the USA, si am cunoscut mai multi decat as fi vrut, sunt tare subtirei la citit, plictisitori de ne cititi, ca si Pickett asta, adica sa re descoperi das kapital si sa te dai cu par pe piept ca nu ai citit Marx e o perversitate intellectuala din nefericire foarte frecventa in noua academie.
Am muncit ca un animal de povara si in socialism si in capitalism, prefer capitalismul.
Foarte ilustrativ pentru ce crede stânga că este capitalismul.
Inegalitatea este naturală. Fie că ea există pentru că unii au mai mult noroc, au profitat de ceva în trecut, sunt mai bine înzestrați etc – ea se întâmplă. Nu poți să o repari prin redistribuire – pentru simplul motiv că nu ai o 1.) bază morală (pe baza a ce confiști averi legitime – cum poate funcționa pe termen lung un stat în care o minoritate decide ce să se confiște și cui?) 2.) bază tehnică (cum stabilești în ce cuantum confiști, cine primește cât etc fără a cădea în arbitrar?)
Iar pe termen lung dispare bogăția – dacă Franța pune o taxă pe miliardari – ce miliardar ar mai sta în Franța?
În fond, inegalitatea nici nu e o problemă, ci sărăcia (dacă eu nu sunt sărac, de ce ar fi o problemă pentru societate că sunt alții mai bogați ca mine?). Iar singura modalitate de a rezolva problema sărăciei este de a lăsa piața liberă să funcționeze, fără a interveni – asta arată evoluția istorică a societăților din epoca modernă. Vezi cam cîți oameni au ieșit din sărăcie în ultimii 50 de ani și în ce state.
Restul e gargară pentru cei care se cred oprimați ca să-și raționalizeze eșecurile. Nu sunt puțini, de asta un populist ca Piketty e vedetă – pentru că vinde ce vindea Marx: nu e problema la voi, ci la oprimatorii demonici (mama care-ți spune să faci ordine în cameră, angajatorul capitalist, albii colonialiști, Patriarhatul etc).
Greu cu sclavii, lumea lor se termină la sistemul pe care îl au în față, sau l-au avut (comunismul).
Orice altceva le este peste puteri a-și imagina.
Voi, de vor era vorba-cei de pe nivelul ”științific„, nu aveți posibilitatea decît să faceți analize într-un pahar cu apă, o apă stătută pentru unii, și mîl aproape irespirabil pentru alții (cei care muncesc din greu pentru supraviețuire).
Nu vedeți că problema, dacă e să privim în probleme (punct fals de vedere) este în mentalitatea majorității.
Ea dă tonul la tot, și creează o societate și un sistem economic defectuos, astăzi muribund.
-Știu că vă uitați ca peștii în acvariu la ce spun aici, nu realizați cît de imens de neproductiv este economia de piață, mintea voastră automat se duce către soluții:”ce propui, care e soluția”, caraghios reflex.
Soluția e timpul și suferința, doar ele schimbă mentalitatea.
-Cei care veți prinde încă 25 de ani de viață, veți înțelege cum și ce anume face posibilă comutarea de la invididualism la cooperare.
– Evident că nu vedeți cine vă fură, un sistem abil conceput, ce a făcut pierdut aproape întregul spor tehnologic din ultimii 120 de ani.
Și nu, Nu statul e cauza acestui furt imens – (n-ar mai fi trebuit să muncim pentru hrană de acum juma de secol), ci MINTEA omului este cea a creat statul de drept.