Recitind Rostirea filozofică românească (1970) a lui Noica mi-am zis că dacă ar fi știut și țigănește și nu s-ar fi concentrat maniacal asupra germanei lui Heidegger, multe din mirările lui Noica ar fi fost mai puțin forțate sau naive.

Iată un exemplu: lăudând frumusețea lui întru, supraviețuire în românește, în paralel cu forma scurtă în, a latinescului intro, Noica nu știa, se vede, de țigănescul andar sau andre.  Așa cum românescul întru coboară în linie dreaptă din latinescul intro, la fel țigănescul antar, andar sau andre (în graiul căldărarilor) coboară direct din sanscritul antar (și tot andar e și în hindi de astăzi din India). Latinul intro este identic, cum știm, etimologic și structural cu sanscritul antar. Intro latinesc a rămas întru în românește, antar sanscrit a dat andre în țigănește.

Întru, spune Noica, „indică pătrunderea în ființă”. Dar, i-am putea argumenta, la fel și andar. Înlocuind termenii în textul lui Noica, putem astfel spune că “prepoziția aceasta arhaizantă, andar (întru) este o vocabulă filozofică de prim-ordin”. Țiganii spun astfel: aj das andar an e kangheri, cum românii din vechime admirați filozofic de Noica ziceau: el intră întru biserică.

Și, tot de la sanscritul antar, țigăneasca mai are în paralel și folosită alternativ și prepoziția scurtă ana. Așa cum româna, pe lângă întru îl are și pe în. Ba chiar, țigănescul andar este uneori mai arhaizant decât românescul întru, pentru că țiganul poate spune: Miro Devel, savo hal oté andar o Ceri, dar aici în română nu se poate spune Tatăl Nostru care ești întru Cer, ci doar, banal, în cer.

Nimeni nu s-ar extazia însă în fața țigănescului andar, nimeni nu îl laudă metafizic pe andar pentru că urcă până la sanscrita Vedelor. Criteriul ales de Noica era așadar subiectiv și particularitatea intrinsecă a limbii române de a reda sensuri ascunse ale Ființei era doar imaginată de Noica după modelul lui Heidegger. 

Heidegger întru Logos și Ființă

O să rezum aici pe scurt filozofia lui Constantin Noica, mai precis răspunzând întrebării dacă Noica, singurul guru postbelic autentic pe care l-a avut cultura română, a făcut altceva decât să-l românizeze pe Heidegger.

A spune că “nu a făcut altceva” decât să-l românizeze pe Heidegger nu înseamnă însă a diminua importanța lui Noica, căci el a deschis ochii și urechile multora în fața potențelor limbii, ca să nu mai vorbim de activitatea lui pedagogică, de îndrumare a tinerilor (Liiceanu și Pleșu) spre Platon și Heidegger, spre greacă și germană.

Mai precis, Noica a transmis pe românește că nimeni, absolut nimeni nu poate avea acces la esența filozofiei, rezumată în istoria ei de cei doi poli care au fost Platon și Heidegger, fără o inițiere, fie și elementară, în limbile greacă și germană… sau, ca vorbitor de română, fără a trece prin Noica și prin felul în care el disecă rostirea.

Nu e nimic misterios sau ascuns în această influență a lui Heidegger. Noica efectua vulgarizarea lui Heidegger în românește pe față, deși fără să o sublinieze, iar Heidegger e prezent în filigran în tot ce scrie el. (Asta, cu toate că Sorin Lavric a putut scrie un text, intitulat Reticențele lui Noica față de Heidegger, în care încearcă să găsească minuscule divergențe, deloc convingătoare, între Noica și Heidegger. Noica a și asistat în Germania la unele prelegeri ale lui Heidegger, sau, în orice caz, pe când încă în viață el a lăsat să se răspândească această legendă. Dar, că a asistat sau nu la conferințe, asta nu schimbă nimic din aceea că tot ce a scris Noica este heideggerianism transpus pe românește.)

Logosul și rostirea filozofică

Astfel Rostirea filozofică românească, cartea prin care trebuie abordat înainte de toate Noica, se deschide cu:

„Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvînt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi.”

Întreg Heidegger se regăsește aici, în (întru) aceste două fraze. Heidegger spune că numai prin limbă poate fi atinsă esența Ființei, dar că nu toate limbile sunt echivalente. Și că până (re)găsim acel sens, noi trăim întru uitare. Pentru Heidegger, doar două sunt acele limbi care ajung să exprime Ființa: greaca veche, mai ales în prospețimea sa de dinainte de Platon, cea presocratică, vorbită pe când verbul a fi încă putea rosti ființa imediată, în loc să fie ca azi un simplu auxiliar gramatical, iar a doua limbă este, desigur, germana. Statutul primordial, unic și ireductibil pe care Heidegger îl acordă celor două limbi, greaca și germana, a fost deja numit, cu ceva umor, un „naționalism ontologic” (Jean-Pierre Lefebvre), iar angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului a decurs de aici, din statutul istoric unic al Logosului limbii germane pogorât pentru a înlocui Logosul grecesc.

Noica adaugă aici româna. Dar ce distincții ontologice face româna, ce nuanțe ale ființei aduce ea, ce irizări pe care alte limbi nu sunt capabile să le reflecte? Este vorba, spune Noica (iarăși cum o tot sublinia Heidegger) de faptul că vorbele umile, cotidiene, poartă o încărcătură filozofică, existențială, mai mare decât orice concept verbal construit artificial. Vorbele simple, în special cele vechi, care ni se par erodate, sunt de temut prin simplitatea lor dezarmantă. Acestora trebuie să le redăm sensul inițial. Ca și Heidegger, așadar, care etimologiza (foarte adesea abuziv) lexicul cotidian al germanei, Noica pretinde că restituie cuvintelor românești sensul lor inițial. Etimologia devine și la el unealta epistemologică prin excelență.

Ca și Heidegger, Noica spune că acela era sensul inițial, primordial, cel găsit și restituit de el prin etimologizare, sens golaș dar autentic prin care, însușindu-ni-l, vom atinge Ființa. În textele lui, Noica ajunge astfel, ca și Heidegger, la o poezie cvazi-mistică, mai degrabă decât la filozofie sau lingvistică. Și, într-adevăr, avem acolo un fel de mistică a limbii, de fapt. Prin asta părem a ne apropia mai degrabă de incantațiile cabalistice si de mistica verbală a Renașterii, dar Noica o face cu bună știință, mai ales atunci când recurge la textele cronicarilor sau la vorbe din folclor, folosite hipnotic, ca în descântece. Aici, Noica se regăsește cu Eliade în acea discutabilă (și total neștiințifică, în ciuda protestelor) imagine a “folclorului ca instrument de cunoaștere”.

Noica merge chiar mai departe decât Heidegger, care spunea că doar limba greaca este logos. Pentru Noica, românescul rostire este echivalentul perfect al lui logos. Heidegger încă subordona germana elinei antice – Noica pune româna deasupra tuturor.

Și Noica dă astfel valențe ontologice unor vocabule până la el ignorate, sinele și sinea, de pildă, sau distincția despre care am vorbit mai sus între întru și în.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără o școlire în matricea și matrița lui Heidegger. Fără Heidegger, Noica nu ar fi scris că “rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec”.

Și aici însă, în tot acel capitol despre rost și rostire care dă și titlul cărții, Noica compresează într-un singur termen, rost, derivat din latinescul rostrum, cel puțin încă o serie de noțiuni disparate acoperite de un alt omofon, rost, pe care lingvistica română nu l-a recunoscut niciodată ca fiind pur și simplu turcescul (împrumutat din persană) rast.

Rast acoperă în turcă (și în persană, de unde turca l-a luat, dar și în albaneză, care l-a împrumutat la rândul său din turcă) o serie întreagă de noțiuni care sunt acelea de: drept, potrivit, nimerit. Exact ca una cel puțin din seriile semantice acoperite de românescul rost.

O expresie, în turcă, precum: rast gelmek, a reuși, a nimeri, corespunde perfect unor expresii românești cu rost, ca: a da de rost. La fel, în turcă, rast gitmek corespunde româneștilor: a se petrece bine, cu rost.

Apare așadar ca foarte probabil că s-a petrecut în română o contaminare între diferitele înțelesuri ale turcescului (persanului) rast cu neaoșul rost, acela inițial având sensul de față, figură. Așa se explică largul spectru de sensuri deseori conflictuale și strânse artificial sub noțiunea de față a lui rost, dar apropiate de cea din turcescul rast (ordine, potriveală, drept, aranjament just): cu/fără rost, pe de rost etc. Intreaga construcție a lui Noica în jurul metafizicii rostului se arată așadar o fantezistă mitologie à la Heidegger formulată românește, unde un bălțat rost creat din petice semantice de toate colorile ne este oferit ca reprezentând cel mai bun echivalent al Logosului antic, când de fapt el are cusute în fibră diferite fâșii de rast otoman.

Fire și ființă

Dacă la rubrica rost Noica însumează vocabule disparate forțându-le într-o matrice unică, el distinge în același timp cu grijă între fire și ființă, deși ambele descind din aceleași forme supletive ale latinescului esse (a fi), mai precis de la rădăcina *bhu-: ego fui, eu fui (perfectul simplu).

Și aici Noica îl urmează pe Heidegger, care analiza metafizic diferitele forme ale verbului german supletiv sein, a fi. In germană, conjugarea verbului a fi, sein, e construită pe trei rădăcini indo-europene:

— cea a persoanei a III-a ist *es– (în latină, română: est, este);

— rădăcina  *bhu-, prezentă în (ich) bin si (du) bist, dar și în englezescul be, been sau în grecescul phy-sis, de unde avem fizica;

— rădăcina, absentă în latină și română *was-: wesen, gewesen.

Noica a distins grijuliu fire și ființă, dar nu a făcut deloc legătura etimologică explicită între fire/ființă și bin, bist. A folosit artificii retorice la fel de facile și goale de sens ca cele ale lui Heidegger care acorda o valoare ontologică accidentelor lingvistice, precum faptul ca în germană infinitivul verbelor poate fi substantivat. De aici la Heidegger formule tautologice greu de tradus, precum das sein des Seienden (deși ele pot funcționa perfect în franceză, precum formula echivalentă l’être de l’Être, folosită de Sartre, care a încercat să-l aclimatizeze pe Heidegger în franceză mult mai temeinic și sistematic decât a făcut-o Noica în română).

Asta nu l-a împiedicat pe Noica să afime peremptoriu că:

Limba română are titlul filozofic de a putea da nume acestui element fundamental, acestui filozofem (ca morfem, fonem, să spunem) care este “concretul general”.

Ah și, desigur, nu vom întâlni la Noica nici cea mai mică aluzie (era în România lui Ceaușescu) la angajamentul nazist al lui Heidegger. Sigur, amploarea lui era mult mai puțin cunoscută atunci decât astăzi, însă Noica cunoștea bine angajamentul profund al lui Heidegger în favoarea nazismului, care a decurs de aici: din statutul istoric unic pe care Heidegger îl acorda Logosului limbii germane, pogorât, spune el, pentru a înlocui Logosul grecesc.

Întâmplător, în ultimul Charlie Hebdo (4 sept. 2019), citim în foarte serioasa rubrică de psihanaliză Totem et Tabite (cum ar veni, freudian: Totem și Tapulă), o analiză a faptului că Heidegger acorda realitate ontologică doar oamenilor, pe când animalele ar fi weltarm, „sărace de lume”. Animalele, spune Heidegger, care n-ar fi înțeles nimic din veganism, nu acționează „în lume”. Când spune însă că animale sunt weltarm, „sărace de lume”, Heidegger se referă insistent la formele inferioare de viață: gândacii, larvele și… evreii și handicapații. Aceștia trăiesc, dar nu există. Așa încât ei nu mor, ci se termină, sau încetează. (De aceea putem să le exterminăm.)

hh

— “Nu insistați, domnule Heidegger, nu vă mai servim.”
(Charlie Hebdo)

 

Notă despre „Logos” astăzi

E comic și plin de învățăminte faptul că în greaca modernă și contemporană, în demotiki, nobilul termen logos s-a demonetizat total și că textele antice trebuie traduse, adaptate și explicate în greaca de azi.

Logos în greaca contemporană s-a banalizat în sensul cel mai plat de vorbă, în expresii precum den einai logo : nu încape vorbă, nici vorbă! Pentru sensul vechi de ratio, rațiune, greaca de azi folosește în schimb skepsi sau skepsis (schepsisul luat de noi și care sună așa vulgar), iar nu logos.

Logos, în schimb, în greaca modernă supraviețuiește pitit în termenul pe care l-a calchiat româna când a creat cuvântul necuvântător pentru a desemna animalele, jivinele. Ne-cuvântător e imitat după grecescul bizantin a-logos, cu același sens (necuvântător = animal nevorbitor).Greaca Evangheliilor încă folosea hippos pentru cal. Astfel, în Apocalipsă, la cap. 6, scrie (Αποκ. 6,2) καὶ εἶδον, καὶ ἰδοὺ ἵππος λευκός = și văzui și iată un cal alb (în latina Vulgatei: et vidi et ecce equus albus).

Acum, după cum vedem, la încrengătura mileniilor, imediat după moartea Mântuitorului, greaca încă mai folosea termenul arhaic ἵππος (hippos, înrudit cu latinescul equus), cal.

Vechiul ἵππος a dispărut însă ulterior din greacă, așa cum a dispărut și equus din limbile romane (păstrat în română doar în termenul iapă, de la equa, femininul lui equus).

Greaca bizantină a înlocuit hippos printr-un termen nou format în limbă, care la origine a trebuit să desemneze animalele în general: άλογο (alogo).

Da, άλογο („fără Logos”) e și astăzi termenul grecesc pentru cal, animalul prin excelență. Știm că termenul generic pentru “animal” a ajuns în anumite culturi să desemneze o vietate anume, importantă în economia lor. Popoarele care practicau intens vânătoarea au aplicat termenul generic pentru “animal” rumegătoarelor cornute mari din pădure, cervidae. De pildă franțuzescul “biche”, căprioară, care vine direct din latinescul tardiv “bestia”, animal. La fel în engleză “deer”, cerb, nu e altceva decât echivalentul nemțescului Tier, animal. Tot așa avem italian dialectal: “nimal” care desemnează porcul (animal).

În greaca medievală și modernă, însă, termenul care desemna animalul, nevorbitorul, άλογο (ά-λογο, a-Logo, cel care nu are Logos, care nu vorbește), s-a specializat cu înțelesul de “cal” și a rămas așa până azi.

Acum vine cireașa demonstrației, căci o urmă din vechiul sens generic al lui άλογο de “animal” a rămas ca un calc în român, sub influența culturală a Bizanțului: — necuvântător, necuvântătoare, pentru a desemna animalele este un rest cultural și o traducere a termenului grecesc άλογο (a-logo, fără Logos, ne-cuvântător), din vremea când acest termen desemna animalele în general, înainte de a se specializa în greacă în sensul de cal, fenomen de transfer banal, cum am văzut din exemplele precedente.

Dar despre acestea Noica nu avea vreun logos, așa că nu are rost să ne mai întindem.

——————–

Pentru un tratament aplicat lui Heidegger sub forma de viață inferioară a unui păun, vezi povestirea mea:

Frenetica moarte a lui Martin Heidegger

și în variantă franceză:

La frénétique mort de Martin Heidegger

(Desenul à la Charlie Hebdo din povestire îmi aparține. Fotografia lui Noica de aici e de Dinu Lazar.)