.
România, după ce a propus în 2018 la Oscaruri, la categoria Best Foreign Movie, ciudata peliculă a lui Radu Jude Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, despre care am mai scris aici (și care nu a fost în cele din urmă reținut în competiție), sugerase anul trecut pentru Oscarul de film străin un alt OZN cinematografic: La Gomera lui Corneliu Porumboiu.
La Gomera (Les Siffleurs, The Whistlers, mă rog) este un film care te lasă perplex. Și perplex m-a lăsat.
La filmele lui Corneliu Porumboiu mergi în general pentru rigoare. Corneliu este un maniac al formei și detaliului brut. Vezi acolo tot ceea ce caracterizează Noul Val românesc, atât de adorat sau atât de urât, de la camera pe umăr în stil documentar, secvențele lungi ce par filmate de o cameră uitată turnând și montate dezlânat, dar care recreează brut și brusc realul, până la inevitabila supă (și în La Gomera apare una, la minutul 43 din 97).
Corneliu Porumboiu, după derutantul A fost sau n-a fost (2006) și înainte de neconvingătorul Când se lasă seara peste București (2013) a marcat acest Nou Val prin Polițist adjectiv (2009), film care rezumă perfect noua cinematografie românească, cu toată rigoarea și excesele sale formale. Așa încât el era așteptat cu La Gomera, propunerea pentru Oscaruri fiind, ca și în cazul lui Radu Jude, o justă consacrare.
Doar că filmul lasă cu totul perplex.
Putem încerca să ne dumirim de ce.
Putem încerca, da.
In primul rând, nu există riscul de a face vreun spoiler vorbind despre acest film polițist, thriller cu peisaje exotice și o mafie hispanică, pentru că totul este acolo atât de încâlcit, încât orice spoiler s-ar pierde printre firele întortocheate ale scenariului de nepătruns. A mai existat un asemenea thriller care a devenit un clasic, un film noir prin excelență: Șoimul Maltez al lui John Huston, cu Humprey Bogart. Devenit un film cult, Șoimul Maltez este absolut de neînțeles, spectatorul nepricepând nimic din personaje, cine sunt ele, ce vor și ce caută, cine a omorât pe cine și cine s-a culcat cu cine.
La fel și la Porumboiu, în La Gomera. Nu trebuie căutată nici cea mai mică verosimilitate sau plauzibilitate în cele de pe ecran. Odată înțeles acest lucru, nu mai căutăm nimic realist în aceea că o bandă de asasini spanioli umblă prin București cu un adevărat arsenal de război gata să masacreze prin spitale. Sau că poliția română are o super-șefă ca în James Bond, acea M din James Bond (care aici e Rodica Lazăr).
Nu, odată ce am suspendat credibilitatea, filmul devine un joc cu codurile genului, adică exact ceea ce am aștepta de la Porumboiu. El surprinde din start prin toate: de la fotografie, camera care filmează foarte convențional, clasic, într-o manieră deloc obișnuită pentru Porumboiu, până la muzica pusă acolo. La urma urmei, și Pasolini când a făcut Evanghelia după Matei a șocat pe toată lumea pentru că filmul lui, turnat absolut clasicist, cu ceva tendințe expresioniste, nu era altceva… decât Evanghelia turnată și jucată fidel. Or, perfidul Pasolini, estetul comunist și homosexual, s-a arătat ultra-sofisticat, ba chiar dincolo de sofisticăreală, oferindu-ne doar o transpunere fidelă a Evangheliei, un film bun de proiectat în biserici.
Așa încât, odată trecut momentul de surpriză, ne putem spune că asta face și Porumboiu în La Gomera: un joc cu toate clișeele genului, un film polițist șleampăt, cu scenariu neverosimil, totul în jurul unei femei fatale, jucate de o actriță (Catrinel Menghia) de care camera (sau cameramanul) se arată îndrăgostit(ă) peste măsură.
Prin film trece tot timpul Vlad Ivanov, polițist corupt (sau nu, dar n-are importanță, la un moment dat ne bucurăm că nu mai înțelegem nimic), cu o figură de parcă ar fi mereu bătut, deși ia bătaie de mai puține ori decât ar merita, mai ales că se arată ras proaspăt și atunci când e în captivitate.
Surprind la fel alegerile muzicale, puse dinadins acolo ca să nu corespundă cu nimic, adică: secvența care deschide filmul e pe un hit de Iggy Pop, dar avem apoi multă operă, ba chiar o arie din piesa cântată Opera de trei parale a lui Brecht și Kurt Weill. De ce? Nu contează.
Acum, sigur, toate acestea par extrem de îndrăznețe și novatoare. Întrebarea este însă: poate fi văzut filmul și la gradul unu, întâi, adică de către cineva care nu știe nimic despre toate astea și care îl ia doar drept un thriller de artă ieșit din vârtejul Noului Val românesc?
Aici, întrebarea deja nu ar merita un răspuns. Nu știm, poate că, precum Șoimul Maltez, și filmul lui Porumboiu va deveni cult. Restul, credibilitate, detalii, scenariu, dialoguri, unghiuri și personaje, toate cele cu care s-a jucat el trecând prin coduri vor fi doar detalii.
.
Cronicile mele la câteva din ultimele filme românești și despre “Noul Val” în general.
— Există cinema românesc fără pretenții de Nou Val: — “Moon Hotel Kabul”
Există cinema românesc fără pretenții de “Nou Val”: Moon Hotel Kabul
— Ideograme filmate și cuțitoaie inutile: despre Noul Val cinematografic românesc
— Radu Jude: “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”
— “Bacalaureat”, Mungiu și problema cu supa în filmele românești…
https://cabalinkabul.com/2016/12/21/bacalaureat-mungiu-si-problema-cu-supa-in-filmele-romanesti/
— “Aurora” (Cristi Puiu)
https://cabalinkabul.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
— “Sieranevada” (Cristi Puiu, 2016)… orori quotidiene
https://cabalinkabul.com/2016/08/18/sieranevada-cristi-puiu-2016-orori-quotidiene/
Pe latura documentarului de artă și autor ar trebui văzut neapărat:
— “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…
https://cabalinkabul.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/
2 Responses to “La Gomera” lui Corneliu Porumboiu: despre cinema și perplexitate
[…] schimb, cum am mai scris, La Gomera al lui Cornelui Porumboiu, care fusese propus, n-a fost nominalizat. (Nici filmul lui Radu Jude Îmi este indiferent dacă […]
[…] — “La Gomera” lui Corneliu Porumboiu: despre cinema și perplexitate […]