Cât de depășit e Mircea Eliade? Despre discreditata “ideologie tripartită” indo-europeană

.

Am mai scris despre felul în care Mircea Eliade nu mai este de multă vreme luat în serios academic și nici citat de cercetătorii contemporani în domeniul religiilor sau al antropologiei, mai vorbisem despre asta și cu Norman Manea, într-o discuție-interviu la Bruxelles.

Mi-am propus acum, pentru vara aceasta, să reiau în detaliu Istoria Religiilor (varianta originală în trei tomuri editată și publicată de Payot, 1976) pentru a arăta în ce măsură Eliade, chiar dacă era de bună credință atunci când încerca să sintetizeze cunoștințele într-un domeniu atât de vast, nu putea, prin forța lucrurilor, decât să simplifice abuziv, sau chiar să deformeze faptele, în special în domeniile pentru care nu avea nici cea mai mică pregătire, cum ar fi China antică sau egiptologia, apoi Islamul sau ultimele evoluții în lingvistică.

Sigur, îl privim cu nostalgie, reprezentant de frunte al acelei triade mitologice, Eliade-Ionescu–Cioran, însă Eliade nu putea să prevadă apariția Wikipediei. Poate suna scandalos, ca un sacrilegiu, pentru mulți, dar dacă deschidem cu un ochi critic Istoria religiilor, descoperim de îndată că primele capitole, acoperind: Cap. III. Religiile mesopotamiene; Cap. IV. Egiptul antic; Cap. V. Megaliții și Valea Indusului; Cap. VI. Religia hitiților și a cananeenilor; Cap. VII. Când Israel era copil nu sunt altceva decât rezumate cosmetizate ale lecturilor lui Eliade pe acele vaste teme, capitolele respective fiind total depășite astăzi de evoluția cercetărilor și de valul de noi descoperiri.

De aceea, lectura rubricilor respective în Wikipedia, unde textul este constant verificat de experți și adus la zi, cu bibliografie, ne va fi mult mai profitabilă decât capitolele respective din summa lui Eliade, cu bibliografie învechită și interpretări eronate (vezi mai jos despre presupusa “ideologie tripartită” indo-europeană). Am pus de altfel mai sus, la fiecare capitol al lui Eliade, linkul spre rubrica respectivă din Wikipedia, unde cititorul va remarca faptul că, în ciuda notelor impresionante și a bibliografiei bogate inserate în fiecare rubrică și temă din Wikipedia, Eliade nu e menționat niciodată, nicăieri. Asta pentru că toate acele capitole, în Istoria religiilor a lui, sunt doar notele de lectură și de curs ale lui Eliade, care nu era nici arheolog și nici lingvist, iar toate teoriile lui generalizatoare se bazau exclusiv pe lecturi de cărți și articole în franceză, engleză și germană și pe tot ce îi curgea prin mâini în cadrul universității.

Cum o spune chiar el in introducere, capitolele din Istoria religiilor sunt notele lui de curs. Mai întâi notele cursului ținut de el la București între 1933 – 1938, apoi la Ecole des Hautes Etudes 1946 – 1948 și, din 1956, la Chicago. Dar Eliade nu a părăsit niciodată catedra. El nu a făcut niciodată muncă de teren, precum prietenii și mentorii lui Dumézil și Lévi-Strauss, de pildă, care au mers în sânul populațiilor amazoniene (Lévi-Strauss) sau caucaziene (Dumézil, în lungile lui șederi în Turcia).

Scurta ședere în India a lui Eliade în perioada tinereții, unde a urmat cursurile de istoria filozofiei indiene și de decriptare a doctrinelor yoga ale lui Dasgupta, nu a fost însoțită de muncă practică, pe teren, iar atunci când scrie despre Islam trebuie reținut că Eliade nu a asistat la ceremonii sufi autentice, și nu citea nici araba și nici persana.

(În treacăt fie spus, în Istoria religiilor Eliade nu se poate opri de la a ațâța o polemică veche cu André Leroi-Gourhan, care îl ironizase pentru tendința lui de a bricola teorii romantice, generalizând de pildă total abuziv despre „șamanism”. Eliade vedea „șamanism” în orice descriere a unei ceremonii magice, ba chiar și în oseminte preistorice, deși nu făcuse niciodată teren, nu fusese pe vreun șantier, de unde și pretenția unui titlu precum cel al primului capitol, care deschide culegerea lui de conspecte numită Istoria religiilor: Cap. I. Comportamentul magico-religios al paleoantropienilor ! Lui Leroi-Gourhan îi reproșează Eliade că ar fi interpretat eronat imaginea unei păsări în celebra frescă preistorică de la Lascaux (cf. foto), deși adevărata interpretare, sau în orice caz una mult mai plauzibilă, ar fi cea pe care am sugerat-o în Dacopatia și alte rătăciri românești, interpretare cu care Georges Bataille, care l-a ridiculizat odată în public pe Eliade, ar fi fost cu totul de acord. Link aici.)

Sigur, încă o dată, toate acestea nu pun în cauză buna credință a lui Eliade, însă cititorul român de astăzi ar trebui avertizat de aventurismul romantic al interpretărilor lui Eliade, despre care a a scris cu tristețe greu ascunsă și Henry Pernet in Mircea Eliade, lasting impresions, un articol prezentat la Cluj și disponibil aici, unde Eliade e văzut mai degrabă ca un filozof, sau, mai degrabă, un moralist care folosea trambulina istoriei religiilor pentru a predica. La fel de depășite sunt astăzi și referințele lui Eliade la Freud, dat fiind că Eliade scria, în SUA și Franța, într-o perioadă în care Freud nu fusese încă denunțat ca un escroc și un afabulator, chiar dacă înzestrat cu geniu literar.

“Ideologia tripartită” indo-europeană

Înainte de a trece la o abordare sistematică a notelor de lectură ale lui Eliade despre religiile neolitice, mesopotamiene, egiptene și cananeene, peste care vom sări deocamdată, întrucât sunt mai puțin utile astăzi decât rubricile respective din Wikipedia, ne vom opri la cap. VIII al primului volum: Religia indo-europenilor. Aici Eliade are ceva competențe, în urma studiilor sale de indianistică și a prieteniei cu cercetători precum Georges Dumézil.

Ei bine, cititorul român ar trebui să fie avertizat că toate referințele lui Eliade sunt astăzi total depășite, iar unele în întregime discreditate. Așa sunt, în capitolul despre indo-europeni, teoriile lituanienei Marija Gimbutas, care au impus ipoteza, astăzi vizibil eronată, a leagănului limbilor indo-europene undeva în stepele Ucrainei de azi, în nordul Mării Negre.

Teoria cea mai solidă și argumentată lingvistic astăzi este astăzi teoria anatoliană, despre care am mai scris aici și aici, dar Eliade o menționează pe aceasta doar în treacăt și rămâne la teoria lui Gimbutas, ipoteza kurganelor, pentru că asta corespundea perfect unei alte teorii, astăzi total discreditată, ce a prietenului său Georges Dumézil. Dumézil, ca mai toți contemporanii lui, vedea în indo-europeni o populație superioară, războinică, cuceritoare. Lor le atribuia Dumézil o “ideologie tripartită”, o ideologie și o structură a societății unice. În perioada aceea a structuralismului dominant, asemenea scheme mintale care rezolvau totul pluteau în aerul timpului, așa încât teoria “ideologiei tripartite” a lui Dumézil a dominat științele umane vreme de multe decenii, până la moartea autorului, în 1986. În 1976, însă, pentru Eliade “ideologia tripartită” era ceva de nediscutat. E de înțeles: până și un lingvist de excepție precum Benveniste a încercat să țină cont de ideologia lui Dumézil în Le Vocabulaire des Institutions Indo-Europeennes.

Pe scurt, Dumézil, preluat necritic de Eliade, ne spune că succesul istoric al indo-europenilor (I-E)s-ar fi datorat nu doar domesticării calului și folosirii metalelor și a carului de luptă, ci unei structurări a societății în trei caste (de unde: “ideologie tripartită”), a căror reflexie ar fi sistemul, încă actual, din India, care nu ar fi astfel o inovație indiană, ci o moștenire a I-E din cele mai vechi timpuri.

O altă trăsătură a mentalității depășite a vremii lui, încă marcată de al Doilea Război Mondial, este caracterul războinic pe care Eliade îl atribuia indo-europenilor:

Nomadismul pastoral, structura patriarhală a familiei, inclinația pentru jafuri și organizarea militară în vederea cuceririlor sunt trăsăturile caracteristice ale societăților indo-europene.

(Ist. rel., tom I, p. 200)

De aici, mentorul lui Eliade, Dumézil, construise, încă de la una din primele lui cărți, Zeii germanilor (Mythes et dieux des Germains : essai d’interprétation comparative, PUF, 1939) această fantasmagorică structură: societatea I-E inițială era structurată în trei clase: preoții, războinicii și agricultorii-meșteșugari-crescători. Oarecum ceea ce vedem în India, doar că Dumézil extinde asta și la Grecia și Roma antică, celți și germani etc. Ba chiar, Dumézil structurează și panteonul zeilor, în fiecare din culturile studiate, în acele trei clase.

Dar să-l lăsăm pe Eliade să ne explice asta în cap. VIII din Istoria religiilor:

Împărțirii societății în trei clase – preoți, războinici, agricultori-crescători – corespundea o ideologie religioasă trifuncțională: funcția suveranități magice și juridice, funcția zeilor războiului și în sfârșit cea a divinităților fecundității și prosperității economice.

Urmează exemplele de apropieri forțate luate din Dumézil, mergând până la triada capitolină a Romei antice: Jupiter, Marte, Quirinus. Această „structură generală a ideologiei indo-europene”, scrie Eliade:

ne indică tipurile de experiență și de speculații religioase caracteristice indo-europenilor. Ea ne permite, pe deasupra, să apreciem creativitatea specifică a fiecăruia din popoarele ariofone. (op. cit. p. 206)

Ce trebuie să reținem de aici? Că cititorul de azi trebuie pus în gardă în fața unor asemenea elucubrații care nu mai sunt citate decât la rubrica de curiozități intelectuale. Teoria tripartită a lui Dumézil era atunci la apogeul ei, în ciuda aspectului ei vădit artificial. În România lui Ceaușescu, o ridiculizasem deja în piesa de teatru Rămăieni. Cum era evident că nenumărate alte societăți, fie africane, fie amerindiene, au avut o clasă de preoți peste una de războinici și o populație de agricultori, elevii lui Dumézil au trebuit să găsească explicații. Unul din aceștia, antropolog japonez, a mers până într-acolo încât a încercat să demonstreze că civilizația japoneză ar avea o origine indo-europeană, întrucât găsim acolo o castă de preoți, una de războinici (samuraii) și poporul de jos.

Eliade însuși nu s-a sfiit să deformeze și să falsifice datele, pentru a le face să se conformeze ideologiei lui Dumézil. Astfel, jenat de faptul că Marte, zeul războiului potrivit interpretatio Graeca, altfel zis corespunzând teoretic celei de-a doua funcții (războiul), era la origine un zeu roman al agriculturii, ei bine Eliade a mers până la inventa că Marte fusese întotdeauna un „zeu lup” (!), scriind astea pe vremea când își dădea pe față deriva naționalist-protocronistă în textele, unele exaltate, strânse în volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Ce trebuie să ne preocupe este însă altceva: dacă în domeniul cel mai verificabil imediat, cel al indo-europeanisticii, descoperim opera lui Eliade ca fiind superficială, bazată pe conspecte din scrierile discreditate ale lui Dumézil, ce crezare îi poate acorda profanul atunci când Eliade abordează domeniile pentru care nu avea nici o competență, cum ar fi civilizația chineză, Egiptul antic sau Islamul?

(Va urma)

Cf. și:

— Mircea Eliade și mitologiile lui inventate (despre daci și lupi)

https://cabalinkabul.com/2015/12/01/mircea-eliade-si-mitologiile-lui-inventate-despre-daci-si-lupi/

— Mircea Eliade, Georges Bataille și despre cum nu trebuie să luăm în serios ce scria Eliade despre Islam

https://cabalinkabul.com/2016/01/02/mircea-eliade-georges-bataille-si-despre-cum-nu-trebuie-sa-luam-in-serios-ce-scria-eliade-despre-islam/

— Eliade, legionari, evrei si ceva despre Herta Müller – Interviul meu cu Norman Manea…

https://cabalinkabul.com/2013/10/10/eliade-legionari-evrei-si-ceva-despre-herta-muller-interviu-cu-norman-manea/

— Yogah citta vrtti: dacă Eliade ar fi fost lingvist ar fi înțeles legătura dintre yoga și Wurst

https://cabalinkabul.com/2019/07/18/yogah-citta-vrtti-daca-eliade-ar-fi-fost-lingvist-ar-fi-inteles-legatura-dintre-yoga-si-wurst/

— “Pula” de la Lascaux şi toate măscările moștenite de noi de la bădica Traian…

“Pula” de la Lascaux şi toate măscările moștenite de noi de la bădica Traian…