Impresii de la Bookfest și Câinele iubirii de Sebastian Sifft

N-am văzut nici un boy și nici pe Moș Toma, cel cu coliba, dar mi-am amintit cum în una din povestirile volumului În punctul lui rebbe G. am un rival amoros negru pe nume Walter, pe care îl descriu așa:

un congolez de doi metri, tatuat şi în mod vizibil stupid, cu buza de jos căzută şi umflată, jachetă roz şi pantofi ascuţiţi din piele de şarpe, monstru faraonic de o perfecţiune fizică odioasă, cu creier vid, buze de centurion etiopian care‑ţi stârnesc ură, aşa cum trebuie să urăşti animalele ostentativ frumoase.

… după care imaginez cum îl pedepsesc într-un mod incorect politic:

Fondul reacţionar a preluat pe loc controlul asupra mea şi m‑am văzut proiectat pe ecranul minţii în şort călcat, imaculat apretat, cu cască colonială şi baston înfierat, pedepsindu‑l cu asprime pe Walter înainte de a‑l boteza cu forţa prin imersiune în fluviu, ignorând avertismentele lătrate în kikongo ale tribului care ţipă că apa colcăie de crocodili.

Mi-am zis că alde ăștia cu protestul anti-colonial împotriva pavilionului SUA ar fi în stare să mă ducă fedeleș la tribunalul internațional de la Haga, încătușat la pachet cu Faulkner și Mark Twain.

Așa că m-am fâțâit un pic, i-am strâns mâna teologului Baconschi (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am remarcat cu satisfacție că s-a îngrășat.

Am mers la standul unde vorbea Stelian Tănase (de la care am block pe FB, căci nu știe să polemizeze). Am vrut să cumpăr romanul lui, dar m-am sufocat la prima frază, unde spune el că eroina era îmbrăcată într-un pardesiu “gri mișto”. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi un “gri nașpa” și mi s-a făcut deodată rău.

Așa că n-am cumpărat decât cărțile mele, de la Polirom și Humanitas, știind că măcar acolo dau de fraze care s-au scurs prin mine ca apa printr-o țeavă (cum spune apostolul Pavel pătruns de Logosul lui Hristos), însă la Humanitas mi-a atras atenția bizar-numitul roman Câinele iubirii, de și mai bizar numitul Sebastian Sifft.

Aici, după așa introducere, cititorii fideli ai blogului vor fi răsfățați cu următoarea surpriză:

m-a agățat romanul ăsta de la prima pagină.

Începe abrupt și spart, cu un monolog interior și te suge într-un vârtej de vorbe și tehnici narative și grafice în care cititorul abil va recunoaște tot felul de ocheade literare mai mult sau mai puțin grațioase, dar susținute vârtos. Ba la misticul roman Moby Dick, cel care se deschide cu fraza aceea înșelător de simplă: Call me Ishmael. (Și aici personajele sunt introduse prin:

Să-i spun pe nume: Filip.

sau

să-i spun pe nume: Ana

Apoi vin tot felul de tehnici narative fluide, à la Saramago, ba chiar și stropi lacanieni, acolo unde naratorul vorbește de mamașitata, precum Lacan căuta să ne convingă să acceptăm conceptul de lalangue.

Apoi… etc, etc…

Mai bine nu vă zic, afară doar de faptul că e o istorie de familie în timpul comunismului decorticată în cel mai original mod cu putință, însă mai rar așa surpriză.

Odată că laud și eu pe cineva… Mă rog, aș vrea s-o fac mai des, dar hm.